Copilul nedorit

Mi-a dat fiori o ştire care a circulat recent cu aerul de protest faţă de un oarecare malpraxis la Maternitatea Giuleşti. Prezentatorii tv au intonat cât au putut ei de bine, deşi nu interpretare actoricească se cere de la ei, faptul că un medic a refuzat pe motiv de religie să asiste o femeie care dorea să avorteze un făt de şase luni. Indignarea lor se întrezărea a fi şi mai mare, căci medicul nu era creştin-ortodox, ci musulman.

Un bărbat şi o femeie din România, ca multe alte cupluri, îşi doreau de mulţi ani să aibă un copil. După diverse tratamente, femeia, aflată nu chiar la 20 de ani, a aflat cu bucurie că este însărcinată. Atât ea, cât şi bărbatul ei l-au considerat un miracol şi un dar nepreţuit (sper că de la Dumnezeu), cum era şi firesc. După ce copilul a început să crească în pântecele mamei, medicul care o avea în evidenţă a putut să analizeze mai bine evoluţia sarcinii, iar într-o zi le-a dat vestea cumplită: copilul se va naşte cu sindrom Down! Femeia, care era însărcinată deja într-o lună destul de mare, a repetat analizele şi i s-a spus: există o şansă din 50 ca bebeluşul să aibă într-adevăr acea boală. Medicii s-au spălat pe mâini oarecum, dar aruncând cu perfidie răspunsul: faceţi cum doriţi, nu hotărâm noi, însă a avea un copil cu astfel de sindrom, iată ce înseamnă... Şi le-au spus părinţilor despre consecinţele deloc roz. În faţa unei perspective pe care n-au luat-o în calcul atunci când şi-au dorit copilul, bieţii oameni s-au decis: scăpăm de el, îl omorâm! Mai elegant şi în termeni medicali: femeia însărcinată s-a hotărât să facă avort terapeutic. (Pe cine vindecă de ce maladie un astfel de act terapeutic - nu se precizează). Prin urmare, pentru ce să se chinuie în viitor cu un copil bolnav? Mai bine îl omoară înainte de a se naşte. Vi se pare o ironie? Nu, deşi nu o spune nimeni din motive de ipocrizie şi vinovăţie, este exact gândul cu care se face un astfel de avort. Culmea neruşinării este că se foloseşte în astfel de cazuri şi sintagma "naştere provocată"! Avort sună rău, dar când scoţi fătul din burta mamei şi îl arunci la groapa de gunoi se numeşte avort, căci în urma unei naşteri, din câte ştim, apare pe lume un copil.

Nu mă aflu în postura de a judeca pe nimeni, dar consider deranjant felul în care mass-media livrează cu aer de revoltă şi tendinţă de manipulare un fapt care ar trebui să ne facă să plângem: poporul care se laudă că este majoritar ortodox nu se mai opreşte din avorturi. Nu cred că e o bucurie să ai un copil bolnav, nimeni nu-şi doreşte aşa ceva, dar dacă se întâmplă să fie astfel, de ce considerăm absolut firesc să hotărâm noi dacă merită acel copil să trăiască sau nu? În cazul de faţă, dacă medicii au spus că din 50 de şanse (sau neşanse) doar una este aceea prin care copilul s-ar naşte bolnav, mă întreb de ce părinţii nu au încercat să se roage pentru a avea un copil sănătos cu aceeaşi tărie cu care şi-au dorit copilul?

Nu am cunoştinţe că aceşti doi oameni cred în Dumnezeu, şi înclin să cred că nu, căci altfel nu s-ar explica toată situaţia în care se află acum. Dacă ar fi crezut, ar fi ştiut că dacă totuşi copilul ar fi venit pe lume cu sindromul Down, tot copilul lor ar fi fost şi ar fi meritat toată atenţia şi dragostea lor. De cele mai multe ori, un astfel de copil este şansa sigură a părinţilor de a se mântui.

Mă gândesc cu tristeţe la aceşti părinţi care şi-au luat rolul de dumnezeu al copilului lor, judecându-l fără să aibă vreo vină, trimiţându-l la moarte. Aceşti părinţi care acum nu mai sunt decât nişte foşti posibili părinţi, bântuiţi deocamdată doar de regretul că un medic musulman le-a arătat, prin neparticiparea lui la avort, că se află într-o mare greşeală. Aşa cum tristă e în general pornirea omului de azi capabil să se înduioşeze mai degrabă de mâţele călcate de maşini ori de câinii maidanezi în pericol de eutanasiere decât de propriul copil nenăscut.