Copoul poetului Costache Conachi

Ion Mitican, 17 Iulie 2007

Urcând Copoul şi ajungând în dreptul clădirii cu boltă pentru trecerea trotuarului şi învrednicită de locatarii ei cu puţină îngrijire, mulţi dintre noi îşi spun: „Uite în ce hal a ajuns casa lui Conachi“, nume sub care zidirea a intrat în conştiinţa unor ieşeni. Dar fiindcă numirea n-are temeinicie, se cuvine să ascultăm altă poveste şi să căutăm împreună locul unde a trăit marele logofăt Costache Conachi (1778-1849), dregătorul cu felurite boierii (comis, vornic de poliţie şi de aprozi, prezident al Externelor, vistiernic), cu preocupări de jurist şi de inginer hotarnic, cunoscător al câtorva limbi străine (ca absolvent al Academiei Domneşti), dar şi cu har poeticesc, motiv ca profesorul Garabet Ibrăileanu să-l considere „primul poet al Moldovei“ ori precursor al poeziei moderne româneşti.

Ca toate povestirile Iaşilor, şi aceasta are un început îndepărtat. De pe vremea vestitului domnitor Mihalache Sturza, care pe la 1834 înfiinţa la Mănăstirea Bărboi un institut pentru „creşterea“ fetelor sărmane, numit Şcoala Centrală pe timpul lui Grigore Ghica (1850). Bejenită vreo 50 de ani prin mai multe hardughii, din lipsa unui local priitor, şcoala purta cu ea visul unui adăpost luminos, uscat şi încăpător.

Speranţa s-a împlinit prin anii 1888-1890 când Ministerul Instrucţiunii Publice cumpără o căsoaie boierească, dosită într-un pâlc de stejari rotaţi pe coasta Copoului, şi spulberând-o, pe locul ei ridică o cazarmă înaltă şi încăpătoare, cu largă curte interioară, botezată Şcoala Normală de Învăţătoare - numele cel nou al fostei Şcoli Centrale - ocupată acum de Corpul D al Universităţii şi de Facultatea de Educaţie Fizică.

Printr-un joc al sorţii, zidirea nimicită se întâmplase să fie tocmai uitata locuinţă a vrednicului susţinător al şcolilor şi al folosirii limbii române în şcoli la vremea când limba greacă avea mare rang. Era casa logofătului Costache Conachi, omul care timp de jumătate de secol a stat în calea valurilor istoriei, ca un stejar în faţa furtunilor şi în virtutea feluritelor sale dregătorii domneşti a dus tratative în limbile turcă, greacă, rusă, franceză şi germană cu conducătorii oştirilor celor trei imperii (Turcia, Austria şi Rusia) ce se înfruntau pe pământul Moldovei şi a avut o contribuţie de seamă la alcătuirea vestitului Regulament Organic (cu caracter de Constituţie), alcătuit în 1830 şi introdus din ianuarie 1832 în ţară.

Fire sentimentală, lirică, a contribuit şi la începuturile literaturii noastre, scriind versuri satirice şi erotice, închinate dragostei curate. Creaţiile sale fiind mult plăcute duducilor şi romanţioaselor duducuţe, prin anii 1800-1830, circulau în manuscrise şi se răspândeau de lăutari ce le cântau seara, sub cerdacul conacelor, la bogatele ospeţe ori în grădinile de la Frumoasa şi din Rediul Copoului (pădurea existentă odinioară dincolo de Universitate).

„De la 1802 şi până pe la 1828, versurile lui Conachi făceau gloria lăutarilor şi se transcriau cu sutele de exemplare şi se rosteau în palate şi bordeie“, povestea George Sion.

Casa logofătului, construită după tipicul epocii, din parter boltit şi etaj cu balcon, ca şi alte zidiri din capitala Moldovei, cum mai este aceea din faţa Spitalului CFR, se afla în capătul uliţei numită mult timp, Conachi sau Vogoride, iar acum Aleea Pedagogică. Pornea cam din faţa porţii Spitalului Militar, printre acareturile familiilor Balş (astăzi Casa Armatei) şi Rosetti (casa cu boltă pentru trotuar), însoţite acum de felurite zidiri şi blocuri.

Era locuinţa cea nouă în care se aşezase o dată cu înălţarea în dregătoriile Divanului. Mai înainte trăise în vechea casă a familiei, de la drumul Botoşanilor, numit apoi Podu Verde, strada Copou şi acum Bulevardul Carol, stăpânită de părintele său, Manolache Conachi. Dânsul murind prin 1802 şi lăsând mari datorii, tânărul său fecior, Costachi, fusese nevoit să se retragă la moşia din Ţigăneşti (Galaţi) şi să vândă la mezat casa din Copou lui Şerban Negel Costachi, fratele mitropolitului Veniamin Costachi (1809).

Căsătorie la bătrâneţe, cu Zulnia Negri

De la acesta, casa a trecut la Toderaş Balş (1828), apoi la fiica sa, Smărăndiţa, căsătorită cu avocatul Cimara şi, din mână în mână, la Armată, în ea aşezându-se Cercul Militar, numit din 1948 Casa Armatei, sub stăpânirea căreia se află acum, pierzându-şi identitatea, încât şi autorul acestor rânduri, după multe cercetări, i-a dat de urmă, în bulevardul Carol.

Neuitând locul părintesc, poetul s-a întors pe Copou în preajma înălţării la rangul de Mare Logofăt (ministru al Justiţiei), prin anii 1830 preluând heiurile vornicului Constantin Greceanu din dosul casei părinteşti, în gospodăria căruia se intra prin ulicioara numită Greceanu, răsbotezată apoi Conachi. O dată ajuns în Podu Verde, cu mâna lui a plantat un parc ce a devenit cu timpul o frumoasă pădurice de stejari, plânsă de ieşeni la decimarea ei, o dată cu construirea şcolii, şi a prefăcut casa trăind tristeţea singurătăţii, până pe la 50 de ani (1828), când s-a căsătorit cu Smaranda (Zulnia), văduva lui Petrache Negri.

O iubea din tinereţe şi a luat-o în căsătorie cu toate că avea cinci copii (băiatul Costache Negri şi patru fete). Iubind-o cu înfocare de-a lungul vremii, i-a închinat înflăcărate versuri, rostite de mulţi îndrăgostiţi în anii tinereţii bonjuriştilor, precum acele adresate nedespărţitei ei umbreluţe: „Umbreluţă norocită, / Ia sama, că eşti menită./ Să umbreşti un obrăjel / Plin de nuri şi frumuşel. / Cată să mi-l păzeşti tare / Şi de vânturi şi de soare, / Şi când alţi ochi l-or căta / Să te pui drept faţa sa. / Căci tu, umbreluţă, ştii / Că îl tem şi de stihii.“

Ca un părinte adevărat, logofătul Conachi avea să aibă grijă de toţi copiii Zulniei, căci muza vieţii sale, după vreo trei ani de conveţuire fericită, prin 1831, s-a pierdut, mutându-se pentru odihna veşnică în cimitirul bisericii Banu (unde-i acum părăsitul Cinematograf al Tineretului). Soţul a regretat-o, adânc, Zulnia fiind o femeie devotată şi însufleţită de idealurile patriotice ale timpului.

Rămas iar singur, i-a purtat dorul până în februarie 1849 când, copleşit de durere şi de povara celor vreo 72 de ani, s-a aşezat lângă Zulnia, la Banu, fiind apoi mutaţi la Tigăneşti.

Povestea maicii Epraxia

Iubitor al lucrărilor strămoşeşti, Conachi a păstrat în locuinţa din Copou, ca într-un uriaş gherghir, nenumărate relicve şi scule străvechi. Arme turceşti, leheşti, nemţeşti şi ruseşti, înşirate pe pereţi, între suliţe, săbii şi arcuri meşterite pe uliţa Podul vechi (Costache Negri), se întreceau în vechime cu bogate anterie, contaşe, giubele, calpace, işlice, purtate de tot neamul conăchesc şi tencuite în marile cufere braşoveneşti, printre maldăre de sureturi, delle, şi hrisoave domneşti.

Lipsite de paznici, căci poetul „ţinea puţini slujitori, iar acei câţiva erau la fel de bătrâni ca şi mobilele din jur: divanuri joase, cu scaune şi mese simple“, pe toate le păzeau, din rame grele, şiragul de chipuri încruntate, cu feţele brăzdate de crâncenia războaielor, tăişul paloşelor şi şuieratul săgeţilor trecutelor vremuri. Mutate din casa bătrânească de la Iaşi la Ţigăneşti, lângă Tecuci, reşedinţa poetului devenit plugar după moartea tatălui Manolachi Conachi, fuseseră readuse în capitală o dată cu instalarea în casa din spatele celei înstrăinate.

Relicvele dădeau farmec zidirii acoperite cu şindrilă şi cuprinzătoare de 9 odăi mari la etaj şi 6 la parter, având în faţă un balcon cu balustradă de fier pe stâlpi de piatră, în care vieţuia bătrânul logofăt, împărţindu-şi timpul între cancelarie şi atelierul de tâmplărie din catul de jos.

Veşnic deschisă, casa din Copou, cu faţa la ulicioara ce venea din Podul Verde (bulevardul Carol), primea fără deosebire pe bogaţi şi săraci, poetul dând dezlegare slujitorilor să-i hrănească pe acei flămânzi şi să-i îmbrace pe acei goi.

Defilând prin faţa tablourilor grele, ochii tuturor musafirilor se opreau la unul mic, cât o icoană, din care privea chipul unei măicuţe cu broboada trasă peste comanac şi ochii parcă vii, înneguraţi de durere.

Era maica Pracsaia, în faţa căreia toţi privitorii îşi înclinau frunţile.

Fusese şi ea tânără, era fata vistiernicului Iordache Venin - om tăios şi iute ca veninul - din Torceşti, lângă Bârlad (moşie pe care se află acum staţia CFR Iveşti).

Se măritase cu marele comis Anghel, poreclit Conacciu (apoi Conachi), de la îndeletnicirea de supraveghetor al conacelor (popasurilor) sultanului Mehmet, trecător prin Moldova, în drum spre cetatea Cameniţa în anul de izbăvire 1672, când multe nedreptăţi s-au mai întâmplat.

A adus pe lume doi fecioraşi, pe Ion şi pe Constantin. Bărbatul mereu pe drumuri, cu treburile domniei, dând rar pe acasă, ea i-a crescut ca pe două mlădiţe, până ce au ajuns flăcăi buni de halcă şi iureşuri vitejeşti, când i-a luat alături marele comis. Astfel, cei doi tineri au fost lângă tatăl lor la lupta ruşilor cu turcii de la Stănileşti-Huşi unde oştirea lui Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, a fost doborâtă de mulţimea otomană (iulie 1711).

Drept pedeapsă pentru hainirea domnului Cantemir, învingătorii au lăsat ţara Moldovei în prada tătarilor. Şi cum spune cronicarul, aceştia „au călcat, au ars şi au prădat Ţara de jos cum niciodată până atunci nu fusese arsă şi prădată“.

Retrăgându-se de la Stănileşti, prin luptă aprigă cu cuceritorii, Anghel Conachi şi feciorii au tăiat calea jefuitorilor, dar în bătălia încrâncenată de la Gura Oaei, din jos de Tecuci, feciorul cel mare, Ion, a fost înjunghiat de tătari şi zvârlit în apa Bârladului.

Toţi ştiau dureroasa întâmplare, numai mama sa Paraschiva nu voia s-o creadă. Nu-şi putea închipui că băetul ei voinic şi îndrăzneţ murise.

Îl visa noaptea chemând-o şi avea în cuget credinţa că fusese luat rob cu cârdul de femei, fete, copii şi fecioraşi, ridicaţi din sate, legaţi unii de alţii cu funii şi mânaţi spre Bugeac, împreună cu vitele prinse pe câmpuri. Şi s-a hotărât să-l răscumpere de la hanul tătărăsc.

A strâns cum a putut bani de aur pe care i-a dosit în drugii şi corlatele de la care a pregătit scumpe daruri şi giuvaere şi cu icoana Maicii Domnului în sân, îndreptări de la Curtea Domnească din Iaşi şi întărituri de la paşalele din Hotin şi Bender (Tighina), a pornit spre Hanatul din Crimeia.

Drumul de la Iaşi la Bagce-Sarai era plin de primejdii şi groază, trecând prin pustiuri încremenite, păduri necălcate şi sălaşe tătăreşti, duşmănoase, în care mii de robi moldoveni, dezbrăcaţi, trudeau biciuiţi de sălbăticia stăpânilor şi care, la vederea caravanei din Ţara Moldovei, cereau îndurare, milă şi scăpare. Le-a înfruntat pe toate cu inima bărbătoasă şi sufletul împietrit, ajungând la Sevastopol şi de acolo, încă după câteva ceasuri, la Seraiul marelui han. Împărţind peşcheşuri în dreapta şi-n stânga, a intrat în vestitul palat cu grădini, chioşcuri aurite, fântâni cristaline şi feredeie de marmură.

Văzându-i cerbicia şi nestinsa durere, hanul a cerut slujitorilor să cerceteze năpraznica întâmplare. Răspunsul a fost acel pe care-l ştia, dar nu-l putea crede. Ionuţ, comisul cel tânăr, băetul ei neuitat, nu se afla în hanat. Fusese omorât în lupte. La aflarea cumplitei veşti, părul i-a albit pe loc, iar lacrimile se rostogoleau pe obraji ca la fântâna Seraiului (Fântâna Lacrimilor), unde apa unui izvor cădea printr-un şirag de talgere din marmură, prefăcându-se, la urmă, în stropi străvezii: „În marmuri apa bate blând / Cu picuri reci de lacrimi clare

Plângând şi veşnic murmurând. Cum plânge o mamă adânc oftând

Pe-un fiu în luptă ucis fără îndurare“. (Fântâna din Bachcisarai, inspirată, credeau bătrânii, de legenda maicii Paraschiva, auzită de Puşchin în Basarabia, unde fusese exilat pe vremea Eteriei).

Deznădăjduită, s-a întors acasă, a împărţit pomeni nevoiaşilor, a făcut o fântână, a ridicat o cruce de piatră pe locul bătăliei şi apoi, cu Ionuţ în suflet, s-a retras în liniştea unei mănăstiri, devenind monahia Pracsaia - maica Epraxia - trecută la cele veşnice, în anul 1719, în satul Năneştii de Jos, locul conăchesc.

A rămas să ducă mai departe truda vieţii vel comisul Costache, al doilea fecior, bunicul poetului şi participant la bătălia lui Mihai Racoviţă Vodă cu trupele căpitanului Ferenţ la Cetăţuia, în ianuarie 1717. Casele din Iaşi cuprinse de doliul nemărginit, ajungeau pe seama acestuia, iar de la el la feciorul Manolachi, tatăl poetului.

Căsătoria Cocuţei Conachi cu Neculai Vogoride

În casa conăchească din spate, umbrită de stejari, avea să crească fiica Zulniei şi a poetului, Catinca (Ecaterina), născută prin 1829 la Ţigăneşti şi dezmierdată Cocuţa, pentru a se deosebi de sora ei după mamă, Catinca Negri. Crezând c-o face fericită, părintele a măritat-o cu prinţul Neculai Vogoride, născut la Iaşi prin 1821. Tatăl acestuia fusese Ştefanachi Vogoride, caimacanul Moldovei, numit de Înalta Poartă în toamna anului 1821, după înăbuşirea răscoalei greceşti Eteria.

Cu trecere la Înalta Poartă, Ştefanachi îi înlesnise lui Mihalache Sturza tronul Moldovei în 1834, dar numai cu fiică-sa Smaranda Doamnă, silindu-l pe acesta să se lepede de aleasa inimii sale de la Iaşi.

Bătrânul Conachi fiind dregător la Curtea domnitorului Mihalache, doamna Smaranda, ştiind că avea „nămol de avere“, nu s-a lăsat până n-a căpătuit pe fratele său, Neculai Vogoride, cu Cocuţa, fire gingaşă, instruită şi „cea mai bogată fată din Moldova“, tatăl ei stăpânind pe lângă moşia Ţigăneşti încă altele vreo 32, cu sate şi cătune (inclusiv Năneştii de Jos). Încuscrirea, pusă la cale de prin 1844, când fata avea doar 15 ani, stârnise însă controverse, fiind considerată silită. În acest sens, Eftemie Murgu, fostul profesor ardelean al Academiei Mihăilene, publica în „Gazeta Transilvaniei“ (1845) un articol fulminat, prin care cerea lui Conachi să nu închine uriaşa sa avere, de importanţă naţională, unui venetic din Fanar, fără nici un rost, casa logofătului fiind considerată în fruntea caselor ieşene.

Nesmintită, căsnicia se înfăptui, nunta făcându-se la Ţigăneşti (1846) în palatul ce poartă acum placa: „În conacul care a fost pe acest loc a trăit logofătul Costache Conachi (1778-1849), precursor al poeziei moderne româneşti“. La ea participase şi domnitorul Mihail Sturza, cu doamna Smaranda, bucuroasă de înavuţirea fratelui (Paul Paltanea - „Neamul logofătului Costache Conahi“).

Devenit stăpân al averii şi casei logofătului Conachi (pierdut în decembrie 1849), al cărui nume îl şi luă cu ajutorul părintelui din Istambul, la 17 februarie/1 martie 1857, Neculai era investit caimacanul Moldovei.

Bătrâna casă luminată cu policandre şi pădure de luminări trăi zile tulburătoare, înconjurată de susţinătorii greci ai caimacanului, bucuroşi de urcarea, din nou, pe tronul Moldovei al unuia din neamul lor, după prigoana otomană din 1821.

Scandalul scrisorilor

Socotindu-l cârmaci de bună credinţă, unioniştii i-au cerut sprijinul pentru „unirea familiei celor două principate“, dar s-au lovit de împotrivirea sa. Doritor să nu piardă înaltul scaun domnesc, caimacanul a ţinut la Istanbul un întreg stat major antiunionist, opunându-se dur dorinţei naţionale de Unire.

Drept consecinţă, alegerile începute la 7/19 iulie 1857 au fost câştigate de adepţii săi, iar emisarii Înaltei Porţi, satisfăcuţi, le-au recunoscut cu grabă, deşi unioniştii protestau, arătând marile falsificări, iar Franţa, Rusia Prusia şi Sardinia ameninţau că vor rupe relaţiile cu Turcia dacă nu le anulează.

În acele momente cruciale pentru soarta viitoare a Principatelor, în gazete apărea corespondenţa secretă dintre capuchehaia Fotiade şi caimacanul Vogoride, pe care, căpătând-o, unionistul Dimitrie Rallet o înmânase ambasadorului francez, iar acesta o dăduse publicităţii, prin gazeta „L’Etoile dâOrient“ („Steaua Orientului“) interzisă la Iaşi, apărând la Bruxelles.

Întreaga Europă afla astfel despre tratativele dintre emisarii Înaltei Porţi şi caimacan, în care apărea sfatul: „Excelenţa Voastră să lucreze cu energie contra Unirei, dar să o facă fără vuet şi mai ales fără a destăinui că ar primi instrucţiuni de la Poartă“.

Nemaiavând ce face, Înalta Poartă şi caimacanul au acceptat noile alegeri în care unioniştii au obţinut un mare număr de deputaţi în Divanul Ad-hoc. Înlocuit, Vogoride lăsa căimăcănia unui triumvirat alcătuit din Ştefan Catargiu - duşman al Unirii, Vasile Sturza şi Anastasie Panu, ultimii doi fervenţi unionişti.

Unirea avea de acum drum liber, săvârşindu-se prin alegerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la Iaşi, cât şi la Bucureşti.

Întreaga opinie publică se întreba: cine a putut avea acces la scrisori şi le-a dat unioniştilor ? Răspunsul nu era decît unul: soţia, Cocuţa. Devotată intereselor naţionale şi luptei pentru Unirea Principatelor, purtată de Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Vasile Alecsandri, Costache Negri - fratele ei după mamă, şi alţi patrioţi, n-a ezitat nici o clipă să-şi primejduiască onoarea de primă doamnă a Moldovei, trecând de partea tribunilor unionişti.

Înfruntând bărbatul, a ajutat făţiş campania unionistă, amanetându-şi giuvaierele pentru a contribui cu bani la marile cheltuieli electorale.

Deşi dânsa a negat fapta, ieşenii erau convinşi că ea pusese la dispoziţia unioniştilor corespondenţa compromiţătoare a soţului, act care a contribuit la victoria Unirii. Înflăcărată, în acele zile i-a trimis acestuia şi o scrisoare probozitoare: „Ai venit în ţară sărac lipit pământului, n-ai altă avere decât zestrea ce ţi-am adus-o eu. Îţi iert risipirea ce ai făcut-o, dar nu-ţi voi ierta trădarea faţă de neamul, faţă de ţara care ar fi trebuit să devie şi a dumitale. Cum nu ai astăzi altă avere decât a mea, aş putea, printr-un divorţ, să te aşez din nou pe paiele de pe care te-am ridicat.“

Eroina din umbră a Unirii „frumoasa, buna, blânda şi înţeleapta fiică a Zulniei,“ se retrăgea apoi pentru totdeauna la conacul părintesc de la Ţigăneşti, lângă Tecuci, în lumea ei de binefaceri, împlinind dorinţa părintelui care avea o „milă franciscană“ pentru oamenii necăjiţi, pentru el, „săracul fiind Dumnezeu în haină zdrenţuită“.

Gospodări imensul parc de vreo 70 de hectare, repară clădirea, edită poeziile părintelui, ajută Şcoala Centrală ieşeană a cărei protectoare era şi lăsă lumea să creadă şi varianta că făptaşa teribilei întâmplări cu corespondenţa fusese o tânără franţuzoaică, care vizita patul caimacanului.

Ar fi de bun augur oraşului turistic o placă bătută pe un perete al Corpului D

Divorţată de Vogoride şi trecând prin momente psihice grele, Cocuţa plecă în străinătate, unde se recăsători cu prinţul Emanoil Rupsoli, rudă a lui Pavel Kiseleff, ambasadorul Rusiei la Paris, crescând cu duioşie pe cei vreo opt copii: trei din prima însoţire şi cinci din a doua.

Târgul Iaşilor, cu dealurile sale pitoreşti, a rămas locul amintirilor nostalgice, ca un tărâm din poveşti, de care o îndepărtase viforul vieţii, ca şi pe multe alte ieşence. Strivit de sărăcia provocată de neînţelegerea simţămintelor ţării care îl înfiase cu mărinimie, Neculachi decedase în 1863, încă tânăr.

Apăsată de grele datorii, cu mare parte din avere prăduită de soţ şi giuvaierele ei înstrăinate pentru a susţine cheltuielile electorale ale prietenilor unionişti, în anul 1865, Cocuţa şi-a văzut casa copilăriei scoasă la mezat.

Dată în folosinţa unor chiriaşi, precum Liceul Nou - la care era institutor şi Ion Creangă, instalat aici în toamna anului 1871, apoi Institutelor Unite şi la urmă vândută Statului pentru construcţia noului local al Şcolii Centrale, numită mai târziu Şcoala Normală „Mihail Sturza“, la ridicarea acesteia vechile zidiri au fost risipite, tăindu-se chiar şi falnicii stejarii ce umbreau odinioară pământul terenului sportiv al Facultăţii de Educaţie Fizică din zilele noastre. Stăpâna, doar de vreo 41 de ani, se pierduse mai înainte, la Genua, în 10 februarie 1870, şi-şi găsise liniştea veşniciei în cimitirul strămoşesc din Ţigăneşti lângă iubitul părinte.

Pentru neuitare, ar fi de bun augur oraşului turistic o placă bătută într-un perete al Corpului D, care să amintească că se află pe locul casei primului poet, logofătul Costache Conachi, iar o alta, aşezată pe faţada clădirii Cercului Militar, să spună că o parte dintre vechile sale ziduri aparţin copilăriei şi tinereţii acestuia. Caracterul cultural-istoric al unui oraş se atestă cu mărturii scrise în piatră, marmură, în hrisoave sau pe hârtie îngălbenită de vreme.

Aşa cum s-a mai zis, Iaşii au peste 400 de locuri cu bogate aduceri aminte, ce trebuie imediat scoase din uitare şi puse la vederea vizitatorilor. Pe străzile Pragăi, din cinci ori zece clădiri, măcar una are o placă istorică.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!