Creștinii trebuie să fie puncte de reper vizibile şi sigure

Simbolismul luminii este universal în creștinism şi este evidențiat în special în scrierile ioaneice. Acest termen îl regăsim atât în scrierile iudaice, cât şi în cele ale păgânismului elenistic, cu nuanțe adesea impersonale. Concepută drept un bun inestimabil, lumina sugera nu doar iluminare şi descoperire, ci mai ales siguranță şi încredere - bucurie. Aceste aspecte variate pot fi ilustrate cu citate din Vechiul Testament: „Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu” (Psalm 26, 1); „Întru lumina Ta vom vedea lumină” (Psalm 35, 9). În Evanghelia a patra, Iisus este de asemenea Lumina vieţii. Încă în prologul Evangheliei după Ioan se spune despre Logosul divin că: „întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 4-5).

Prin insistența asupra acestei afirmații despre Lumina vieţii, confirmăm că Cuvântul luminează; Dumnezeu se comunică. „Cuvântul era lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume.” Pseudoluminile nu luminează, ci reflectă parțial din lumina-sursă. Toate dezvoltările ulterioare ale conceptului despre lumină manifestată ipostatic în Iisus Hristos sunt concentrate în acest prolog. Evanghelia lui Ioan aminteşte că misiunea lui Iisus are în vedere iluminarea tuturor, adică mântuirea lor. Atunci când se profilează Patimile în orizontul vieţii lui Iisus, El spune: „Lumina este încă puţin cu voi. Umblaţi cât aveţi lumină, credeţi în lumină ca să fiţi fii ai luminii” (Ioan 12, 36), adică fiii credincioşi lui Dumnezeu. Lumina marchează apartenenţa la lumea cea de sus, într-o condiție imperisabilă şi incoruptibilă, până în momentul în care Cuvântul se face trup, adică participă deplin la condiţia umană şi nu luminează doar din exterior, ci din interior. Orice fiinţă omenească poate de acum înainte să-L vadă pe Dumnezeu în Fiul unic care-L descoperă. În acest sens cuvintele din Matei 4, 16 („Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”) confirmă misiunea de trimis al „Părintelui luminilor” (Iacov 1, 17) pe care o are Mântuitorul Iisus Hristos. Lumina şi viaţa sunt - prin Fiul întrupat al lui Dumnezeu - amestecate, întrepătrunse.  Fiecare ucenic devine fiu al luminii; fiecare o primeşte şi o vede. „Eu sunt Lumina lumii; cel care îmi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12) sau „Eu Lumină am venit în lume, ca tot cel care crede în Mine să nu rămână întru întuneric” (Ioan 12, 46) și „Umblați cât aveți Lumina, ca să nu vă cuprindă pe voi întunericul. Căci cel ce umblă întru întuneric nu ştie unde merge” (Ioan 12, 35).

Referindu-se clar la părtăşia cu El, Hristos spune ucenicilor: „Nu sunt oare douăsprezece ceasuri într-o zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică, pentru că el vede lumina acestei lumi. Iar dacă umblă cineva noaptea se împiedică, pentru că lumina nu este în el” (Ioan 11, 9-10).

Termenul a primit inevitabil o conotaţie morală. „Fiii luminii” (Luca 16, 8; Ioan 12, 36; Efeseni 5, 8) care poartă „armele luminii” (Romani 13, 12) şi aduc „roada luminii” (Efeseni 5, 9). Exprimarea, poate, abstractă din prologul ioaneic implică o metamorfozare a noastră spre starea de purtători de lumină (Filipeni 2, 15), la fel cum stelele cerului poartă și reflectă lumina Soarelui. Îl numim pe Mântuitorul „lumină spre descoperirea nea­murilor” (Luca 2, 32) deoarece prin mesajul divin adus oamenilor relevă cunoașterea adevărată, direct și intensă despre Creatorul universului. Este numit în chip profetic „răsăritul cel de sus” (Luca 1, 78).

În acest moment al anului astronomic lumina fizică este tot mai împuținată, iar dorul după zilele luminoase este în parte compensat de chemarea creștină de a fi luminători și purtători de lumină, „avem cuvântul prorocesc mai întărit, la care bine faceţi luând aminte, ca la o făclie ce străluceşte în loc întunecos, până când va străluci ziua şi Luceafărul va răsări în inimile voastre” (2 Petru 1, 19). Când privim, luminați de cuvântul Scripturii, la Pruncul umbrit în noaptea Betleemului, dorim să fim stea călăuzitoare pentru pelerinii nobili, lumină caldă a dragostei materne și feciorelnice, exemple pentru slujirea în fapte morale pentru semeni. Devenim, în aceste clipe ale sărbătorii Nașterii Domnului, îngeri doxologici înveșmântați în lumină, sau rămânem reci, iubitori de abstractizare și exponenți ai luminii raționale? Aparența luminii create, ca fiind benefică în afară de urmarea lui Hristos, pe care îngerii răi (2 Corinteni 11, 14) sau Lucifer o vestesc către iubitori ai luminii autonome, încurcă Calea vieții (Ioan 14, 6) cu căile orbului călăuzitor (Matei 15, 14).

Creștinii sunt, sau trebuie să fie, luminători pe pământ! Metafora implică, de aceea, ideea potrivit căreia ei sunt puncte de reper, vizibile şi sigure, după care să te călăuzeşti pentru a merge în direcţia cea bună. De aceea creştini în viaţa lor istorică, aici, pe pământ, trebuie să reflecte lumina lui Iisus Hristos, ca ucenici adevăraţi pe care Domnul i-a confirmat prin cuvintele: „Voi sunteți lumina lumii” (Matei 5, 14), şi le-a poruncit: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune să preaslăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Matei 5, 16). Creștinii vor putea străluci ca luminătorii pe cer numai dacă vor şti să afirme lumina despre „Cuvântul vieţii”, un Cuvânt care nu numai că are, conţine şi dă viaţa, ci este El însuşi Viaţa (cf. 1 Ioan 1, 1).

Nu este suficient să rămânem lumini-jalon pentru oameni, doar prin inteligența și claritatea gândirii, ci să ne aprindem de la „Lumină din Lumină”, încât peste „tot omul ce vine în lume să se însemneze lumina feței Tale, ca într-însa să vedem lumina Ta cea neapropiată”.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!