Editorial
Pr. Nicolae Dascălu

Cultura colindelor și libertatea în Hristos

Pr. Nicolae Dascălu, 23 Decembrie 2016

Colinde vechi și noi răsună pretutindeni în aceste zile, prin satele și orașele românești. Bisericile și școlile sunt cele dintâi care dau tonul și curajul de a fi colindător. Mai mult decât orice eveniment de bucurie împărtășită, sărbătoarea Nașterii Domnului e generoasă cu toată lumea. Melomanilor exigenți le sunt pregătite poemele simfonice și oratoriile de Crăciun, cântate de artiști profesioniști la Ateneu sau în alte săli de concert. Corurile de copii cheamă părinții și bunicii, iar corurile bisericești cheamă enoriașii să-i audieze. Pe la casele creștinilor ospitalieri trec cete de colindători, în tramvai sau în metrou milostenia călătorilor e sensibilizată de glasul vreunui nevoiaș care și-a descoperit calități muzicale. Copii și tineri colindă în aceste zile la spitale, cămine de orfani sau penitenciare, ca să vestească tuturor Nașterea Domnului și să ofere mici daruri.

Colindul vine de departe, din fibra robustă a sufletului de creștin și din fondul de omenie al acestui neam. O legătură rituală se stabilește astfel cu cei de demult, cu moșii și strămoșii noștri care au cântat și ei odinioară aceleași colinde de Crăciun și ale căror suflete se împărtășesc împreună cu noi astăzi din bucuria Nașterii Mântuitorului. Colindul este cea mai delicată formă de prezență a religiei în spațiul public, poate și pentru că face ca bucuria să fie asociată bunătății. Nimeni nu evaluează acum virtuozitatea interpreților, bogăția sau modestia straielor lor, ci mai degrabă gândul se înalţă la taina prezenței Pruncului Iisus printre oameni: „cu noi este Dumnezeu” (Matei 1, 23). Între a dărui și a primi, a colinda și a fi colindat se deschid capilarele comuniunii și mărturisirii. Refrenul aminteşte tuturor, la final de cântare: „Dar nu uita când eşti voios, române, să fii bun!”

Chiar dacă sunt îndreptățite temerile unora privitoare la „spiritul” comercial occidental și libertatea hedonistă a divertismentului, care au invadat cultura tradițională, atâta timp cât copiii noștri cântă colinde înseamnă că fântâna dăinuirii n-a secat. Colindele s-au cântat și în timpul comunismului, deși doar în biserici sau în familia restrânsă, la gura sobei. Ele au răsunat în întreaga țară, la posturile naționale de radio și televiziune, în preajma Crăciunului însângerat din ‘89, odată cu imnul „Deșteaptă-te, române!”. De aceea, cântările de bucurie ce anunță Nașterea Domnului sunt pentru noi și cântece de libertate și demnitate, așa cum vor consemna peste timp cronicarii și istoricii acestui neam.

E adevărat că adesea libertatea se dovedește dificilă, tocmai prin multitudinea ofertelor și oportunităților în fața cărora stă indecizia noastră de a alege noi înșine, la timp, varianta cea mai bună. Dar cel care vede ajutorul ce vine de sus, acela înţelege cuvântul din Scriptură: „Toate le pot în Hristos, Cel care mă întărește” (Filipeni 4, 13).

Printre talkshow-uri și reclame, folclor și muzică modernă, fluxuri de știri și filme de sezon, cele câteva sute de canale media de azi difuzează și colinde. Este și aceasta o expresie a libertății. Dar adevărata noastră libertate începe iarăși la Betleem, cu florile dalbe ale Pruncului ce ține în braţele Sale toate veacurile.

Crăciun fericit!


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!