Repere şi idei
De ce vorbim urât?

De ce vorbim urât?

Pr. Ioan Ioanicescu, 11 August 2017

Ca preot în vârstă, ca trăitor al vremurilor actuale, m-am întrebat deseori ce-i face pe oameni să renunţe la poezia naturală a vorbirii, la frumuseţea ei de fond şi de formă, înlocuind-o cu un grai brutal, inexpresiv, neîngrijit sau adânc impregnat de demonul imprecaţiei. Ce-i determină pe oameni să nu mai fie cuviincioşi în cuvânt? Pentru că descindem toţi din acelaşi Cuvânt al începuturilor, din acelaşi Logos care a primit pentru veşnicie umanitatea în El Însuşi, îndumnezeind-o fără să o eclipseze, ba dimpotrivă, dându-i un nou contur fiinţial.

Şi atunci, de ce gândim şi simţim rău? De ce vorbim urât? Nu ştim noi că în spatele fiecărui cuvânt stă o stare sufletească, un reflex al spiritului, de ce refuzăm să conştientizăm aceasta? Cine nu a simţit, bunăoară, distanţa dintre frumuseţea afectivă a limbajului folosit de părinţii şi bunicii noştri în poveştile copilăriei, cel al dascălilor de odinioară şi al autorilor sfinţi citiţi în liniştea ceasurilor de zidire sufletească şi limbajul şchiop şi bolnav al multor semeni ai noştri propagat în public fără nici o jenă.

Printre cauzele fenomenului ar putea fi şi un amestec nefast de penurie culturală, de sărăcie mentală, de moralitate precară şi răutate a cugetului. Gândim şi simţim rău, nu mai ştim să conturăm caracteristica definitorie ca fiinţe cuvântătoare. Percepem lumea şi realităţile ei în funcţie de limba pe care o întrebuinţăm, de bogăţia sau sărăcia nuanţelor sale semantice.

De aceea, ca om cu o anumită experienţă de viaţă, sunt mâhnit de modul în care se vorbeşte astăzi. O nostalgie a bunei cuvântări, a vorbirii frumoase, mă încearcă ori de câte ori aud în jurul meu, şi se întâmplă destul de des, o exprimare degenerată, incapabilă să mai înnobileze fiinţa vorbitorului, cu atât mai puţin a celui ce o receptează.

Vorbirea actuală suferă de o cădere pe trei planuri care, din nefericire, nu rămân disjuncte. Primul plan este cel referenţial, acolo unde se găsesc tot mai greu paradigmele culturii creştin-u­ma­niste, vectorii axiologici ai căutării adevărului, demnităţii, înţelepciunii, iubirii autentice de Dumnezeu şi de om. Sunt preferate în schimb temele mărunte, conjuncturale, menite să coboare până la cel mai de jos nivel registrul antropologic clădit în clasicitate şi desăvârşit spiritual prin chipul evanghelic al creştinismului. Al doilea plan este cel gramatical care agonizează adesea din cauza multor erori, al ignoranţei şi grotescului stilistic. Cel de-al treilea plan, acela la care se manifestă maladia limbii, îl reprezintă atitudinea vorbitorilor, agresivitatea primitivă în ton, dominaţia vocală, vocea stridentă, mutilarea dialogului şi multe altele.

În concluzie, nu ne trebuie un efort prea mare pentru a înţelege, pentru a intui că vindecarea modului nostru de a gândi şi a vorbi rezidă din educaţie şi bun simţ. Acestea cheamă însă, dincolo de reguli şi metode, la o însănătoşire lăuntrică a persoanei, ceea ce nu se poate realiza decât sub tainica veghe a Cuvântului divin.

Aşadar, fiţi cu grijă, oameni buni, faţă de cuvântul rostit!


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!