Reportaj
De secole, Mănăstirea Suzana stă pe o cruce de ape

De secole, Mănăstirea Suzana stă pe o cruce de ape

Raluca Brodner, 30 Iulie 2009

La aproximativ jumătatea drumului dintre Bucureşti şi Braşov, în comuna Măneciu, judeţul Prahova, se găseşte unul dintre cele mai iubite lăcaşuri de cult din acest colţ de ţară. Mănăstirea Suzana. La prima vedere, o cetate fortificată, cu ziduri puternice. Odată intrat, descoperi frumuseţea fie ea a cadrului natural, fie cea a sufletelor veşnic purtătoare de doliu - cele 44 de monahii, continuatoarele unei tradiţii de secole. Construit într-un cadru natural montan dominat de păduri de fag nesfârşite, pelerinul are ocazia să descopere un loc de poveste, cu amintiri, istorie, spiritualitate şi o zestre culturală.

Pe drumul spre Mănăstirea Suzana, liniştea, splendoarea naturii şi dorinţa de a vedea un lăcaş de cult cu totul deosebit prevestesc pelerinului bucuria la vederea unui asemenea monument de spiritualitate, cultură şi istorie românească.

Odată ajuns pe ruta DN 1A Bucureşti-Braşov, călătorul trebuie să se abată la un moment dat, la stânga, şi să se lase ghidat de un indicator care arată locul mănăstirii, după care urcă prin pădure. La prima vedere, are senzaţia descoperirii unei cetăţi. Fortificată, cu ziduri înalte de piatră de jur-împrejur. Doar turlele bisericii zvelte, albe şi curate, recent acoperite cu tablă de cupru, se văd dinafară. Pădurea de fagi, peste tot pe unde dai cu ochii, şi cerul de deasupra (limpede cum nu mai văzusem demult) sunt martori de sute de ani ale acestor locuri.

În interiorul zidurilor - curtea plină cu flori. Linişte scăldată într-un soare binevoitor de dimineaţă, cât să încurajeze doi căţelandri să se gudure sub tufele de flori şi copiii să zburde prin iarbă.

În pridvor se văd oameni. E zi de sărbătoare. Sfântul Pantelimon.

Maicile, tinere şi bătrâne, sunt în biserică, la slujbă, se roagă împreună cu mirenii în cea mai exemplară linişte. Până şi copiii au o conduită corespunzătoare. Doar o fetiţă (să tot aibă vreo 3 ani), căreia mama îi spune Xenia, arătă nedumerită cu degetul spre preot şi, cu glas tare, stâlcit, întreabă: „Cine e?“.

De la „Schitul Valea Caprei“ la „Mănăstirea Suzana“

Sfinţii, pictaţi cu atâta îndemânare, dau impresia că sunt vii şi participă şi ei la întreg ceremonialul. După cum aveam să aflu mai târziu de la maica-ghid, pictura a fost realizată în ulei, de Petre Nicolau din Ploieşti, unul dintre cei mai buni ucenici ai marelui pictor, pionier în pictura modernă română, Gheorghe Tattarescu. În timp, odată cu reparaţiile bisericii din 1976, pictura a fost restaurată de Gheorghe Vânătoru.

Lucrările de reparaţii din secolul al XX-lea nu au fost singurele îmbunătăţiri pe care biserica aşezământului monahal le-a suportat.

Lăcaşul de cult a fost înfiinţat la 1740 de monahia Susana Arşic, prima stareţă a mănăstirii, cea care a construit o bisericuţă din lemn înconjurată de chilii de jur-împrejur. Aici a existat viaţă chinovială (comună), sub conducerea fondatoarei ei. La început s-a numit „Schitul Susana“, transformat mai târziu în „Monastirea Susana“, astăzi „Mănăstirea Suzana“. Într-un hrisov domnesc al lui Ion Vodă Caragea, datat 14 septembrie 1814, se specifică denumirea veche a mănăstirii, dată până în secolul al XIX-lea, şi anume „Schitul Valea Caprei“. Această primă biserică a primit ca ocrotitor pe Sfântul Ierarh Nicolae.

Semnul Sfântului Nicolae

Un fapt care merită menţionat este acela legat de momentul construirii unei noi biserici, din piatră, în 1840. După ce timp de un secol Sfântul Nicolae a protejat lăcaşul de rugăciune, s-a hotărât alegerea unui alt sfânt protector, cu prilejul noii construcţii. Dorinţa ctitorilor nu s-a împlinit nici până astăzi. În ziua sfinţirii, după cum arată un document (una dintre puţinele hârtii vorbitoare ale trecutului) de la 1901, găsit în biblioteca mănăstirii: „Din curatul senin un mic nor se ivesce pe cer, şi în cel mai scurt timp se măresce acoperând vezduhul, şi încărcat peste măsură varsă asupra monastirei şiroe de apă nesecat; râurile se varsă numai de cât şi furiose es din matca lor. Teleajenul, turbat şi plin de spume inundează văile ducând cu el în vale tot ce întâlnesce în cale, surpând malurile, dărâmând copaci şi rostogolind stâncile!“.

Drept urmare, autorităţile, delegaţii şi clerul prezent, venit pentru serbarea schimbării hramului, au fost cuprinşi din toate părţile de puhoaie, şi-au pierdut veşmintele, cărţile şi toate mirodeniile sfinte necesare pentru sfinţirea bisericii. Ca prin minune, ei au scăpat teferi. Aşa că s-a hotărât să rămână, în continuare, pe 6 decembrie, hramul „Sfântul Nicolae“.

În urma cutremurului din 1838, la 40 de ani de la a doua reconstrucţie, a fost nevoie să se clădească cea de-a doua biserică din piatră (1880-1882), care există astăzi. S-a dat acelaşi hram lăcaşului de închinăciune, fără a îndrăzni cineva să mai facă vreo schimbare. Mulţi dintre credincioşii care vin şi le cer ajutorul, cu toată puterea rugăciunii lor, Sfântului Nicolae şi Maicii Domnului, găsesc tămăduire. Mănăstirea are şi un paraclis, construit, în 1911, pe vremea maicii stareţe Tomaida Perlea, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului“.

„Trebuie să fim uniţi, să întărim zidurile credinţei noastre“

Astăzi, la Mănăstirea Suzana vieţuiesc 44 de călugăriţe. O parte duc „viaţă de sine“ (o maică sau două mai vârstnice şi încă altele mai mici, zise surori, şi uceniţe, adică cele ce urmează să fie surori, conlocuiesc şi se gospodăresc ca într-o familie), iar o parte - „viaţă de obşte“, comună. Numirea ca stareţă, în urmă cu aproximativ un an, a maicii Arsenia Stan, a adus cu sine şi dorinţa ca monahiile să ducă „viaţă de obşte“.

„Scopul pentru care am venit la mănăstire este mântuirea. Viaţa de obşte înseamnă comuniune, înveţi să dai, din preaplinul tău, şi celui de lângă tine, care poate are mai puţin. Învăţând să oferi şi să primeşti, ego-ul fiecăruia dintre noi se diminuează şi aşa reuşim să fim mai plăcuţi lui Dumnezeu. Trebuie să fim uniţi, să întărim zidurile credinţei noastre, pentru că vremurile sunt cum sunt, iar noi trebuie să fim pregătiţi“, a spus maica Arsenia.

La mănăstirea de pe valea Teleajenului, cam jumătate dintre călugăriţe sunt „monahii“ (au canonul obişnuit şi ţin posturile obişnuit) şi jumătate „rasofore“ (nu depun toate jurămintele şi nu au voie să poarte „paraman“). Demult, au existat şi schimnice.

Chiliile maicilor, 26 la număr, sunt clădite de rude apropiate sau din ajutorul oferit de credincioşi. O parte din aceste locuinţe se află în curtea ansamblului mănăstiresc, pe care îl împrejmuiesc roată, de jur-împrejur. Restul chiliilor se află în afara zidurilor mănăstirii şi toate, adunate, au aspectul unui cătun de munte, bine închegat. Când maicile bătrâne mor, casele trec de la sine în stăpânirea maicilor tinere cu care au conlocuit şi care le-au îngrijit.

Monahiile şi activităţile filantropice de după Primul Război Mondial

În decursul a 200 de ani, de la 1740, au stăreţit 11 stareţe. Cercetând istoricul aşezământului de cult, dovezile sunt clare în ceea ce priveşte existenţa, pe timpul stareţei Iustina Stănescu, a unei şcoli primare şi a unui atelier de ţesătorie.

După război, în 1916, maicile au crescut şi au educat în spirit creştin copii orfani, săraci, bolnavi. Un document din acea vreme certifică luarea spre îngrijire a 40 de copile din zona Iaşului. Dornici de afecţiune şi de căldura unui cămin, copii s-au apropiat imediat de mamele adoptive. Fetele au fost date la şcoala primară care s-a înfiinţat, pe la 1922, în arhondărie (casă specială a unei mănăstiri rezervată găzduirii oaspeţilor), sub conducerea Ecaterinei Dumitrescu, absolventă de şcoală normală.

Patru ani mai târziu, s-a înfiinţat şi un atelier de covoare, unde urmau să înveţe tinerele absolvente ale cursului primar. Vestea s-a răspândit repede, aşa că oamenii din satele vecine au venit la mănăstire şi s-au rugat de maici să le primească fetele la atelier.

Numărul celor care doreau să înveţe o meserie a crescut în timp. În 1928, s-a impus construirea un internat (clădirea există şi astăzi, lângă arhondărie).

Când seria orfanelor a terminat cursurile, în locul lor au venit copile nevoiaşe, care erau subvenţionate de Ministerul Sănătăţii.

Nu a trecut mult timp, că în 1933 şcoala primară se desfiinţează, iar în 1938 şi atelierul.

Merită ştiut că, prin anul 1937, maicile erau instruite la Institutul de Surori de Caritate. Drept urmare, au fost de un real folos, în vreme de război şi după această perioadă, când au îngrijit bolnavii în spitale.

Cadrul natural

Cât priveşte aşezarea acestei sfinte mănăstiri, aceasta se află la 40 de kilometri de Vălenii de Munte şi 14 km de comuna Măneciu.

Ridicate pe un deal în formă de triunghi, zidurile lăcaşului de cult sunt înconjurate de munţii Grohotiş, Bobu Mic, Bobu Mare şi Clăbucetul Teleajenului. În spate, o străjuieşte dealul Boldan.

Teleajenul, gălăgios când cade într-o cascadă mică, la baza povârnişului de lângă drumul naţional, se poate trece cu piciorul când este în dreptul hotarului cu mănăstirea. El izvorăşte cam de la 10 km mai sus de Suzana, din muntele Chiruşca.

În latura dinspre apus curge pârâul Stancea sau Stanca, care izvorăşte dintr-o coastă a muntelui Bobu Mare.

În partea dinspre răsărit a schitului, din muntele Clăbucetul Telejeanului, ţâşneşte torentul Epuraşul.

Cele trei ape, Teleajen, Stancea şi Epuraşul se contopesc în faţa mănăstirii într-o cruce şi se unesc într-un singur curs - Teleajen.

În zilele noastre, accesul spre sfânta mănăstire nu este unul anevoios, doar fenomenele meteorologice excesive ar putea da bătăi de cap pelerinilor. Osteneala vizitatorului modern este cu mult mai mică faţă de cea a călătorului de la 1901, după cum arată o însemnare din acea vreme: „Drumul este puţin practicabil, presărat cu bolovani şi torente periculoase, apoi unde mai pui noroiul îngrozitor pe timpurile ploioase? Pentru acesta, situaţiunea lui într-o atare regiune singuratecă este o bine-facere providenţială pentru călători, mai ales când sunt surprinşi de noapte, sau de vremuri rele care le pune în pericol adesea chiar viaţa.

Nu rar, ci foarte des se întâmplă ca atari călători, pe timpul unor astfel de pericole să-şi caute scăpare în locaşiul Domnului, în neputinţa de a mai continua calea. Ei bat cu credinţă la uşa sfintei monastiri, şi sunt primiţi totdâauna cu bunătate evanghelică, ospătaţi şi odihniţi, iar în miezul nopţii, când totul repausează în natură şi sfântul locaş este cufundat în cea mai desăvârşită linişte, glasul melancolic al clopotului răsunător care cheamă la rugăciune, cum şi vocea limpede ca şi roua de dimineaţă, a posluşnicei care anunţă «vremea cântărei, ciasul rugăciunii», convinge pe streinul călător că sufletele veghează la ora aceia în sfânta mănăstire“.

Un loc de poveste cu amintiri, istorie, spiritualitate şi cultură

Ca întotdeauna, maicile nu stau o clipă. De dimineaţă şi până seara muncesc la câmp, ori în gospodărie, deretică în biserică şi în locuinţele proprii. Fiecare ştie foarte bine ce are de făcut. O pasiune a maicilor de astăzi, continuatoare ale tradiţiei păstrate din generaţie în generaţie, este pregătirea dulceţurilor. Din fragi şi zmeură. Iar şerbetul este un deliciu. În perioada iernii, în fiecare chilie există câte un război de ţesut, astfel că maicile îşi pun toată priceperea şi răbdarea în confecţionarea covoarelor. Mai lucrează la borangic, mai împletesc. Însă munca nu se începe niciodată înainte de rugăciune. Zilnic, la Mănăstirea Suzana, se săvârşeşte Sfânta Liturghie. Se ţin slujbe de trei ori pe zi.

Spiritualitatea aparte a locului atrage turişti din toate zonele ţării. Mănăstirea dispune de câteva spaţii unde pot fi cazaţi cei ce sunt în treacăt. Sunt credincioşi care vin de ani de zile, încă de când erau tineri, iar astăzi, când deschid poarta mănăstirii, vin cu copii în braţe. Nu l-au uitat pe Sfântul Nicolae, chiar dacă trăiesc în lume, au griji şi lipsuri. Credinţa pe care i-o poartă Sfântului îi cheamă mereu. Mâine, când părinţii nu vor mai fi, la rândul lor, copiii vor duce mai departe credinţa familiei, în consecinţă, a neamului nostru.

Chiar dacă este oarecum izolată, mănăstirea prahoveană este una dintre cele mai iubite din acest colţ de ţară. PS Sa patriarhul Miron, cel puţin o dată pe an, se odihnea câteva zile în liniştea desăvârşită de la Mănăstirea Suzana.

Se spune că însuşi Liviu Rebreanu a scris romanul „Ion“ aici, la fel, şi câteva secvenţe din filmul „Haiducii“ au fost filmate în acest cadru. Mai mult, în cimitirul mănăstirii şi-au găsit odihna veşnică 20 de ostaşi din Primul Război Mondial.

Un loc de poveste, cu amintiri, istorie, spiritualitate şi o zestre de cultură.

Nu-ţi explici cum, dar, la plecare, după ce închizi în urma ta poarta din lemn a mănăstirii şi îţi porţi paşii, de-acum străini, prin lume, te încearcă, fără voia ta, aşa, un dor de… veşnicie.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!