„De sufletul maicii Teodosia nu s-au putut atinge călăii”

Cuvintele doamnei Aspazia Oțel Petrescu o descriu cel mai bine, în lumina versurilor monahiei cu suflet de poet: „Zorica Laţcu, în ipostaza sa de maica Teodosia, a trecut prin iadul închisorilor comuniste. Numai o doctrină scelerată ca aceasta a putut să supună supliciilor un trup deja chinuit. De sufletul ei însă nu s-au putut atinge călăii. Ea ştia ca nimeni alta să se aştearnă la picioarele singurului Mântuitor: <Învelită-n haina marilor dureri/ Suflet plin de taina lumilor divine,/ Să păşesc pe calea grelelor tăceri,/ Către Tine, Doamne, numai către Tine>”.

Născută Zorica Laţcu, pe numele ei de botez, maica Teodosia a venit pe lume în data de 17 martie 1917, într-o familie de ardeleni refugiaţi în Ungaria, în timpul Primului Război Mondial, în localitatea Mezotur. Copilăria şi tinereţea şi le-a petrecut la Braşov. A urmat Facultatea de Litere la Cluj, Secţia Filologie clasică şi modernă. S-a remarcat ca studentă eminentă, obţinând licenţa în greacă, latină şi franceză. De atunci a început să scrie poezii de o înaltă ţinută ortodoxă, pe care le-a publicat la revista „Gândirea”, încă din 1941. În acelaşi an a ocupat postul de preparator universitar la Institutul Român de Lingvistică. Trei ani mai târziu, i-a fost publicat primul volum de poezii, „Insula Albă”, la Sibiu. Şi-a câştigat pâinea ca preparator principal la Institutul Român de Lingvistică din Cluj, fiind apreciată pentru cunoştinţele de limba greacă. Aici a colaborat la Dicţionarul Limbii române al Academiei Române, coordonat de Sextil Puşcariu.

Periplul spiritual a început cu vacanţa Sfintelor Paşti, din anul 1948, petrecută la Mă­năstirea Sâmbăta de Sus. A fost ataşată de acest aşezământ monahal şi de duhovnicul Arsenie Boca, căruia i-a dedicat ultimul volum de poezii, „Poemele Iubirii”. A luat hotărârea să se călugărească la Mănăstirea Vladimireşti de lângă Tecuci. La călugărie a primit numele de Teodosia. A continuat să scrie poezii şi a tradus numeroase texte teologice din limba greacă. În acest răstimp, s-a apropiat sufleteşte de maica Mihaela Iordache.

„Sufletul ei era un rug aprins...”

Ca urmare a fatidicului an 1955, când duhovnicul mănăstirii, ieromonahul Ioan Iovan, stareţa Veronica Gurău şi comitetul mănăstirii au fost arestaţi, maica Teodosia a luat drumul temniței vreme de trei ani. După eliberare, a fost mutată cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan, în localitatea Gurguieşti, împreună cu maica Mihaela. Potrivit spuselor celor care au cunoscut-o, călugăriţa Teodosia Laţcu a avut mereu nevoie de cineva în preajma ei, pentru că a suferit de o infirmitate congenitală, care nu i-a permis coordonarea mişcărilor. Din cauza aceleiaşi afecţiuni a vorbit foarte greu şi a întâmpinat dificultăţi în comunicare.

Anii grei s-au risipit în perioada 1970-1990, când monahia greu încercată de represaliile comuniştilor s-a stabilit la Braşov, prilej cu care şi-a definitivat opera intelectuală. În afara poeziilor, a colaborat cu părintele profesor Teodor Bodogae la traduceri din opere patristice, apărute în colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti”. Spre marea sa bucurie, la data de 2 februarie 1990, stareţa Veronica a obţinut aprobare pentru reînfiinţarea Mănăstirii Vladimireşti. Alături de alte călugăriţe, s-a reîntors la vatra monahală. Pentru puţin timp însă, căci la 8 august 1990 a fost chemată sus. În cer. Să se odihnească.

„Mărturisesc că nu am cunoscut suflet mai clocotitor ca al Zoricăi. Era un rug aprins, un rug de iubire mistuitor. Iar prin darul harului, puterea ei de a iubi se transforma în versul ei, se calma, era acel fluviu de iubire liniştit şi calm ce străbate necontenit lumea lui Dumnezeu. Poezia Zoricăi ne duce mereu pe căi de frumuseţe inefabilă, la întâlnirea cu Dumnezeu. Ne arată cum poţi să trăieşti din iubire şi pentru iubire, ce înseamnă să poţi iubi cu inima lui Iisus, aşa cum iubeşte Iisus. Cu ochii mereu fixaţi spre Acela care ne conduce spre Patria Cerească, Zorica ne face să pătrundem în misterul relaţiei cu Divinul, prin iubire”, este mărturia doamnei Aspazia Oţel Petrescu, lăsată moştenire posterităţii în lucrarea „Permanenţe”, apărută în aprilie 2001.

Chemare la bucurie

Mare iubitor de poezie, arhimandritul Teofil Părăian a avut întotdeauna cuvinte de apreciere la adresa creaţiei poetice a monahiei Teodosia: „Poeziile maicii Teodosia, fiecare în parte şi toate la un loc, sunt pentru noi un ospăţ de Paşti, o chemare la bucurie. Ele sunt ceva <de pe tărâmul celălalt>, din locul închis cu gard ­înalt, unde privim doar <printre uluci>. Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru aceste creaţii literare, prin care vine la noi Dumnezeu şi Cosmosul transfigurat. Să dăm slavă lui Dumnezeu că au ajuns la noi darurile lui Dumnezeu, revărsate peste lume prin maica Teodosia Laţcu, pe care a ales-o cerul să bucure pământul”.

Poezia Zoricăi Laţcu, apreciată încă din anii ’40, a început să fie cunoscută abia după 1990. Redescoperirea ei s-a făcut datorită părintelui Teofil Părăian, care, în conferinţe şi dialogurile purtate prin ţară, a recitat din poeziile măicuţei. Despre prima întâlnire cu maica Teodosia avea să povestească cu o naturaleţe de care ne este dor: „Când am întâlnit-o eu pentru prima dată, în anul 1954, parcă îmi era frică să o întreb ceva, pentru că aveam impresia că face nişte eforturi peste fire ca să răspundă”. Suferinţa ei fizică a fost acoperită de profunzimea iubirii ei pentru Domnul, de la care a primit daruri alese pentru a se împlini încă o dată cuvântul Apostolului Pavel, care zice că „puterea lui Dumnezeu întru neputinţe se desăvârşeşte” (II Corinteni 12, 9).

Oricine doreşte să aprofundeze versurile monahiei Teodosia are la dispoziţie primul său volum, „Insula Albă” (1944), urmat de „Osana Luminii” (1948) şi de „Poemele Iubirii” (1949).

Filă de acatist

Bucură-te, leagăn alb de iasomie,
Către care-n roiuri fluturii coboară,
Bucură-te, raza stelei din vecie,
Şipot care curge lin cu apă vie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Dulcea mea Marie.

Bucură-te, floare fără de prihană,
Albă ca argintul nopţilor de vară,
Spicul cel de aur veşnic plin cu hrană,
Mirul care vindeci orice fel de rană,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Ploaia cea de mană.

Bucură-te, brazdă plină de rodire,
Munte sfânt, în care s-a-ngropat comoară,
Bucură-te, cântec tainic de iubire,
Clopot de chemare, cântec de mărire,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Blândă fericire.

Bucură-te, mărul vieţii care-nvie,
Pomul greu de roadă-n plină primăvară
Bucură-te iarăşi, ţărm de bucurie
Dintru care curge miere aurie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Sfânta mea Marie.