Reportaj
Densuş, cea mai veche biserică în care se slujeşte

Densuş, cea mai veche biserică în care se slujeşte

Alexandru Briciu, 09 Septembrie 2011

Biserica "Sfântul Ierarh Nicolae" din Densuş poate fi considerată poarta de intrare dinspre nord în Ţara Haţegului, şi încă una emblematică. Atunci când vine vorba de atestarea documentară a acestei frumoase biserici, părerile istoricilor sunt împărţite. Cert este că locul pe care s-a ridicat a servit, încă din vremea romanilor, unui lăcaş de cult.

De la înaintaşi, haţeganii au înţeles că materialul care biruie toate vicisitudinile vremii este piatra. Aşezările rurale sunt dominate, din culmile dealurilor, de turnurile bisericilor de piatră, tezaurul nepreţuit al Ţării Haţegului.

Cel mai vechi loc de rugăciune din această zonă este Densuşul, deşi pământul încă mai tăinuieşte datarea exactă a bisericii din piatră.

Pe locul unui templu păgân

Părintele Alexandru Gherghel, slujitor de mai bine de zece ani în acest lăcaş de cult, ne-a oferit un scurt istoric al bisericii din Densuş: "Este cea mai veche din ţară şi, pot să spun, din lume. Unii istorici spun că în secolul II pe locul unde ne aflăm a fost construit un templu păgân închinat zeului Marte, transformat în secolul III în biserică creştină şi de atunci se fac slujbe în biserică. Este cea mai veche biserică în care se slujeşte. Templul este păstrat, de fapt zidurile sunt originale, bolţile, de asemenea. Templul se sprijină pe pietre funerare romane puse una peste alta şi sunt opt pietre funerare romane pe care se sprijină turnul care se vrea coş de evacuare a fumului din mausoleul generalului roman Longinus. În mijloc se făceau jertfe şi turnul scotea fumul afară. Lângă biserică s-a făcut o hartă cu rezonanţă magnetică şi s-a descoperit o construcţie, ale cărei detalii le vom afla în curând". Aron Densuşianul afirma, în 1864, că turnul bisericii se sprijină pe pilaştri ce serveau drept horn de evacuare a fumului din mausoleul generalului roman Longinus.

Pr. prof. dr. Milan Şesan, în lucrarea "Despre creştinismul vechi carpatic", afirmă că biserica datează din secolul VI. "Alţi istorici spun secolul IV", continuă părintele paroh: "S-au făcut săpături arheologice în 1961. Nicolae Puşcaşu a constatat că biserica este mult mai veche de secolul X. Cu toate acestea, tinerii noştri învaţă că biserica este construită în secolul XIII. Giurăştii spun 1280, Nicolae Iorga secolul XVI, Vătăşeanu secolele XII-XIII. Primele date scrise despre biserică şi sat le avem în secolul XIV, în 1360, când se vorbeşte despre un preot cu numele Dalc şi familia Mânjina că este mult mai veche de 1300".

Picturi tradiţionale româneşti

Biserica este construită în stil bizantin şi este unică din toate punctele de vedere: "Pe peretele din vest avem Judecata de Apoi, o pictură din secolul XVIII. Stâlpii bisericii sunt pictaţi în secolul XV şi alte scene sunt mai vechi, realizate de către ucenicii lui Ştefan Zugravul. Mai sunt scene care reprezintă pe Sfânta Marina care se luptă cu diavolul, Sfânta Treime în care Iisus Hristos este îmbrăcat în cămaşă populară românească, Sfânta Nedelea sau Sfânta Duminică, Sfântul Apostol Toma, care îşi poartă pielea pe spate pe un băţ - după o sfântă tradiţie, Sfântul Apostol Toma a predicat Evanghelia în Malabar, India; indienii au tras pielea de pe el, pictorul a reprodus evenimentul şi îşi poartă pielea pe spate, pe un băţ. Alţii spun că nu este Toma, ci Bartolomeu, şi el, la rându-i, despuiat de piele".

Icoanele pictate pe lemn de pe catapeteasmă sunt realizate în secolul XVIII. "Partea de deasupra, picturile cu Sfinţii Apostoli, sunt pictate în 1789 de preotul Simion din Piteşti, care a pictat mult în zonă. Icoanele împărăteşti cu Maica Domnului şi cu Domnul nostru Iisus Hristos au fost realizate tot în secolul XVIII, dar nu cunoaştem pictorul", mai spune părintele.

În părţile laterale şi în Sfântul Altar avem pictura lui Ştefan Zugravul. Sfânta Masă este o piatră funerară romană, de pe un sarcofag roman. În picturile din altar putem vedea pe Iisus Hristos ca jertfă, doi Arhangheli, Maica Domnului cu Pruncul Iisus, Ştefan Arhidiaconul, care slujeşte, Iisus Hristos împărtăşindu-i pe Sfinţii Apostoli de-a dreapta şi de-a stânga. Sub fereastra de sud-est a altarului, cu caractere chirilice, este semnătura celebrului pictor: "a pictat Ştefan". Deasupra locului în care preotul slujeşte este Pantocratorul, în care se vede foarte puţin din Cartea Sfântă şi câteva şuviţe din părul Domnului nostru Iisus Hristos.

Vremuri de tristă amintire şi renaşterea bisericii

Parte a teritoriului Transilvaniei ocupate, Biserica "Sfântul Nicolae" din Densuş a trebuit să treacă prin multe încercări ale vremii: "Calvinii şi turcii, în decursul istoriei, au stricat picturile din biserică. Din 1556 până în 1733, calvinii au avut putere în Transilvania. Avem o ştire din 1701-1702 că în biserică slujeau doi preoţi, alternativ: un preot calvin şi un preot ortodox. Când făceau slujbă calvinii în biserică întorceau icoanele cu faţa la perete şi când veneau românii noştri le aşezau la loc. Toate picturile din biserică au fost stricate de calvini şi apoi văruite. În biserică au intrat şi turcii, au stricat şi ei picturile şi au dat foc la materialul lemnos, dar biserica, fiind din piatră, a rezistat", a încheiat părintele paroh Alexandru Gherghel.

La 11 octombrie 2003 s-au încheiat lucrările de conservare şi restaurare a picturii murale, iar în 2005 s-au terminat lucrările de consolidare şi restaurare a bisericii şi a turnului-clopotniţă, cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor şi al Ambasadei Statelor Unite ale Americii la Bucureşti. În prezent, lăcaşul serveşte drept biserică de parohie a comunităţii din Densuş şi este înconjurată, în vechea tradiţie românească, de cimitirul sătesc.

La baza dealului pe care este amplasată se află Casa memorială "Nicolae Densuşianu", transformată în muzeu al Densuşienilor, veche familie preoţească în care au crescut oameni de seamă ai intelectualităţii româneşti: Vizantie, Beniamin, George, Aron, Nicolae, Ovid, Romul, Alexandru, Septimiu şi Pompei Densuşianu.

Un loc încărcat de vestigii

Ţara Haţegului este o depresiune din partea de sud-vest a Transilvaniei, cuprinsă în judeţul Hunedoara. Un loc încărcat de vestigii pe care ni le-au lăsat moştenire, ca arc peste timp, strămoşii daco-romani. La Sarmizegetusa încă mai dăinuie ruinele celei mai mari cetăţi întemeiate în provincia romană Dacia: Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa Metropolis.

Satele haţegane păstrează biserici, conace şi cetăţi medievale şi moderne. Cetatea Colţ, spre exemplu, i-a aprins imaginaţia scriitorului francez Jules Verne, care, în 1892, publica romanul "Castelul din Carpaţi", atras de peisajele de vis din acel "podiş plin de verdeaţă la poalele Retezatului care domină o vale fertilă, acoperită de păduri cu tulpini drepte, îmbogăţită de frumoase culturi". Şi continuă marele scriitor descrierea peisajului transilvan, asemeni unui pastel: "Iarna, galernele, care sunt vânturile din nord-vest, rod acest podiş înalt, descoperit, neadăpostit, ca briciul unui bărbier. […] Cu podişurile sale, în mare parte acoperite de culturi, cu păşunile sale bogate, cu văile sale capricios conturate, cu piscurile sale trufaşe, Transilvania, crestată de ramificaţiile de origine platonică ale Carpaţilor, este brăzdată de numeroase cursuri de ape, care se varsă în Tisa şi în acea Dunăre superbă, ale cărei Porţi de Fier închid, la câteva mile mai la sud, defileul lanţului Balcanilor".


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!