Repere şi idei
Foto: Paul Siladi

Desăvârșiți în vorbă și nedesăvârșiți în faptă

Paul Siladi, 11 Ianuarie 2017

Părinții pustiei erau oameni rezervați în relațiile cu ceilalți. Nu voiau să-și risipească energiile, să-și abată mintea de la Dumnezeu pentru conversații mărunte. Părinții pus­tiei erau oameni ai faptei, ai gândului pus în lucrare. Avva Iacob, un ascet sever, după cum arată cele câteva apoftegme pe care le avem despre el, dar a cărui biografie ne este cvasinecunoscută, spunea: „Vorbele nu ajung: oamenii de azi sunt plini de vorbe. E nevoie de faptă. Fapta trebuie căutată, nu vorbele, pentru că vorbele nu rodesc”.

Pentru acești oameni dezechilibrul dintre faptă și vorbă este tragică și nu se sfiesc să îl condamne de fiecare dată când au prilejul. Avva Teodor de la Ferme, în momentul în care întâlnește un frate care vorbea lucruri ce depășeau în mod evident experiența lui, i-a spus: „Corabie încă nu ai găsit, bagajele încă nu le-ai încărcat, călătoria încă n-a început, dar tu ai și ajuns la destinație. Fă întâi lucrul și apoi vei ajunge la cele despre care vorbești”. Cu altă ocazie, avva Pimen constată cu amărăciune: „Oamenii sunt desăvârșiți în vorbă și nedesăvârșiți în faptă”.

Învățătura creștină are în centrul ei Cuvântul întrupat. De aici decurge în mod firesc o grijă deosebită pentru cuvânt, discurs, logică, propovăduire. Dar există și moduri de degradare a cuvântului. Vorbăria este una dintre formele cele mai frecvente prin care cuvântul se deteriorează. Vorbăria este discurs lipsit de relevanță, zgomot inutil, aglomerație de sunete fără finalitate. Vorba este cuvânt fără de putere, ce nu are susținerea experienței și a reflecției. Printre asceții sobri din deșertul egiptean cuvântul este ținut la loc cinste. În jurul lui se desfășoară întregul ritual al întâlnirilor dintre bătrâni și frați. „Avva, spune-mi un cuvânt” este cea mai frecventă întrebare. În jurul ei gravitează întregul ansamblu al zicerilor din Pateric. Dar aceste cuvinte ale bătrânilor au în spatele lor o întreagă arhitectură a experienței, articulată în Duhul Sfânt.

Vorbele pot să susțină și chiar să camufleze o iluzie. Discursul despre viața spiritului poate naște impresia că deja trăiești lucrurile pe care abia dacă le-ai înțeles cu mintea. Înțelegerea este și ea o formă de experiență, dar nedeplină și, uneori, chiar irelevantă. Mai ales dacă, în loc să fie un pas intermediar înspre trăire, sfârșește în autocontemplare. Vorbele nu rodesc, ci faptele, spune cu foarte multă fermitate avva Iacob. E mult mai ușor să construiești un discurs bun decât să duci o viață bună. De aceea mulți au discursuri sclipitoare, ce ascund vieți triste, jalnice, goale. Aceștia sunt oamenii „desăvârșiți în vorbă și nedesăvârșiți în faptă”, cei care se înșală crezând că au ajuns la destinație, când de fapt încă nici măcar nu a început călătoria.
Vorbele pot să alcătuiască o lume paralelă, a aparențelor, a minciunii (adesea formal corecte), lipsită de duh și de vitalitate. O lume a manipulării și a feluritelor înșelări. Acestei lumi se opun Părinții deșertului atunci când vorbesc despre vorbele neroditoare în opoziție cu faptele care pot să convingă și să zidească.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!