Patristica
Despre „petrecerea cea după minte“

Despre „petrecerea cea după minte“

Dragoşmihail Olteanu, 18 Februarie 2010

Talasie Libianul, contemporanul şi prietenul Sfântului Maxim Mărturisitorul, nu a fost un teolog original. Multe dintre ideile pe care le dezvoltă în cele 400 de capete „Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte“ sunt o dovadă clară a influenţei covârşitoare pe care Sfântul Maxim a exercitat-o asupra personalităţii sale. Cu toate că preocupările lui se concentrează asupra vieţii ascetice, nu ezită să dezbată şi anumite învăţături dogmatice.

Sfântul Maxim Mărturisitorul l-a cunoscut pe Talasie ca urmare a drumurilor sale prin Africa, după anul 626. De altfel, Talasie a fost egumenul unei mănăstiri din pustia Libiei. Dintre scrierile pe care Sfântul Maxim i le-a adresat, reţinem cunoscuta epistolă exegetică Răspunsuri către Talasie, în care interpretează în sens ascetic-mistic o listă de 65 de locuri grele din Sfânta Scriptură. Talasie a alcătuit cele 400 de capete Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte în jurul anului 650. El a fost ucenic al Sfântului Maxim, deşi acesta din urmă se consideră pe sine ucenic al lui Talasie. Un anume Talasie, egumen al Mănăstirii Armenilor din Roma, înaintează Sinodului din Lateran în 649, împreună cu alţi egumeni şi monahi din Răsărit, un memoriu în care cere traducerea actelor si-nodului în limba greacă. Cel mai probabil este vorba despre Talasie Libianul, care ar fi venit cu Sfântul Maxim la Roma, după ce Egiptul fusese cucerit de arabi pe la 640 (Filocalia, vol. IV, Editura Humanitas, 2008, p. 8).

Influenţa Sfântului Maxim asupra lui Talasie

La o analiză mai atentă a sentinţelor lui Talasie, observăm că acesta este foarte mult influenţat de Sfântul Maxim, mult mai profund şi cu o gândire mult mai închegată. Astfel, întâlnim la Talasie aceeaşi ordine a virtuţilor: „Bunului mers al credinţei îi urmează, pe rând, acestea: temerea de Dumnezeu, înfrânarea de la plăceri, răbdarea ostenelilor, nădejdea în Dumnezeu, nepătimirea şi dragostea“ (p. 32). Ideea despre „înţelesurile simple“ este comună: „Mintea slobozită de patimi vede gândurile simple, atât cât veghează trupul, cât şi în somn“ (p. 12). Aici este vorba despre înţelesurile lucrurilor care nu mai sunt asociate cu patima. Căsătoria este văzută ca imagine a raportului dintre minte şi simţire: „Femeia sensibilă închipuie sufletul activ cu care însoţindu-se mintea naşte virtuţile“ (p. 17). Această asociere se regăseşte şi la Sfântul Maxim, în Răspunsul 25 către Talasie. Părintele Dumitru Stăniloae arată că în limba greacă „suflet“ este feminin, iar „minte“, masculin. Pe scara urcuşului dumnezeiesc, cei doi identifică contemplaţia cu treapta a doua, iar teologia cu treapta a treia: „Din dragoste sinceră se naşte cunoştinţa naturală. Iar acesteia îi urmează cel din urmă bun dorit. Acesta este harul cunoştinţei de Dumnezeu (al teologiei)“ (p. 32). Cunoştinţa naturală este dobândită prin contemplarea naturii, iar deasupra ei se află cunoştinţa de Dumnezeu. Spre deosebire de Sfântul Maxim, Talasie nu insistă asupra acestui aspect. Totuşi el vine şi cu o noutate, întrucât vorbeşte despre linişte sau isihie ca unul dintre mijloacele prin care mintea se înalţă la Dumnezeu: „Liniştea (isihia), rugăciunea, dragostea şi înfrânarea sunt o căruţă cu patru roate, care suie mintea la ceruri“ (p. 12).

Structura celor 400 de capete

Părintele Stăniloae caracterizează astfel cele 400 de capete ale lui Talasie: „Dar, deşi sunt mai simple, în cele 400 de capete ale lui Talasie se observă parcă o ordine mai riguroasă în înşiruirea lor ca, de pildă, în Cele patru sute de capete despre dragoste ale Sfântului Maxim. Aproape fiecare sentinţă reia ideea din cea anterioară, urmărindu-se printr-un grup întreg de sentinţe dezvoltarea aceleiaşi teme“ (p. 8). O notă distinctivă a celor 400 de capete este aceea că literele iniţiale ale tuturor sentinţelor dintr-o serie de 100 de capete dau o propoziţie cu un anumit înţeles, aşa-zisul acrostih. De exemplu, acrostihul din prima sută de capete este următorul: „Fratelui duhovnicesc şi iubitului Domn Pavel, Talasie, la arătare isihast, iar în realitate căutător de slavă deşartă“ (p. 9).

„Virtutea şi cunoştinţa nasc nemurirea“

Viaţa duhovnicească presupune în general aceste două etape: „virtutea“ şi „cunoştinţa“, asupra cărora Talasie insistă destul de mult. În afara lor nu poate fi concepută decât moartea: „Virtutea şi cunoştinţa nasc nemurirea; lipsa lor e maica morţii“ (p. 11). Pentru a înainta pe scara vieţii duhovniceşti trebuie să ne concentrăm întotdeauna asupra liniştii sau isihiei şi a rugăciunii. „Liniştea (isihia) şi rugăciunea sunt cele mai mari arme ale virtuţii, căci acestea, curăţind mintea, o fac străvăzătoare“ (p. 13). Talasie aşează iubirea de sine la originea tuturor relelor. În continuare, el recomandă mijlocul cel mai potrivit prin care pot fi dobândite nepătimirea şi cunoştinţa de Dumnezeu: „De vrei să te izbăveşti dintr-odată de păcate, leapădă-te de iubirea de sine, maica tuturor relelor. Sănătatea sufletului este nepătimirea şi cunoştinţa. La ea nu poate ajunge cel ce slujeşte plăcerilor. Înfrânarea cu răbdare şi dragostea cu îndelungă răbdare usucă plăcerile trupeşti şi sufleteşti. Începutul relelor din suflet este iubirea de sine. Iar iubirea de sine este iubirea de trup. E propriu celui raţional să se supună raţiunii şi să-şi strunească şi robească trupul. Este o ruşine pentru omul raţional să se supună părţii neraţionale şi să slujească poftelor urâte ale ei. Este o faptă rea a sufletului raţional să părăsească pe Ziditorul şi să se închine trupului. Ţi s-a poruncit să ai trupul slujitor, nu să slujeşti plăcerilor lui, împotriva firii. Rupe legăturile iubirii faţă de trup şi să nu dai nimic slugii ceea ce nu-i de neapărată trebuinţă. Închide simţirile în cetatea liniştii, ca să nu tragă mintea spre poftele lor. Cele mai bune arme ale celui ce se linişteşte cu răbdare sunt înfrânarea, dragostea, rugăciunea, atenţia şi citirea“ (pp. 15-16). Aşadar, nemurirea sufletului stă în nepătimire şi în cunoştinţă, însă cel care este supus plăcerilor trupeşti nu se poate împărtăşi de ea.

Idei dogmatice în cea de-a patra sută de capete

Ultima parte din cea de-a patra sută de capete a lui Talasie are un accentuat caracter dogmatic. El vorbeşte aici despre o cunoaştere afirmativă şi una negativă a lui Dumnezeu, dintre care ultima este mult mai adecvată misterului dumnezeiesc: „Fiinţa, dumnezeirea, bunătatea şi toate câte se zic pozitiv sunt prin afirmare. Iar neîncepătoria, nemărginirea şi nedefinirea şi toate câte se zic negativ sunt prin negare… Cele spuse mai înainte în comun prin negare despre Sfânta Treime le socot mai proprii decât cele spuse prin afirmare. Dar nu aşa şi în privinţa proprietăţilor deosebitoare deşi se zic şi ele, cum am spus mai înainte, unele prin afirmare, altele prin negare, ca însuşirea de a fi născut şi însuşirea de a nu fi născut şi cele asemenea. Căci însuşirea de a nu fi născut se deosebeşte după înţeles de însuşirea de a fi născut. Fiindcă cea dintâi însemnează că Tatăl nu S-a născut, iar a doua că Fiul S-a născut“ (p. 34). Talasie încearcă să demonstreze că Tatăl este principiul în Sfânta Treime, ca Unul care naşte pe Fiul şi purcede pe Sfântul Duh, El fiind nenăscut şi nepurces. Deşi Fiul este născut, iar Duhul, purces, Ei îşi au existenţa din veşnicie din Tatăl. „Proprietăţi deosebitoare ale Tatălui zic că sunt acelea de-a fi fără de început şi nenăscut; ale Fiului de a fi început (în principiu) şi de a fi născut; iar ale Duhului Sfânt de a fi cu începutul (princi-piul) şi de a fi purces. Iar începutul Fiului şi al Duhului nu îl zic temporal. Căci cum ar fi aşa? Ci prin el arată cauza din care, ca lumina din soare, îşi au din veşnicie existenţa. Căci din El (din principiu) sunt, după fiinţă, deşi nu după El“ (p. 35). După cum observăm, Talasie este preocupat să lămurească învăţătura Bisericii despre modul cunoaşterii lui Dumnezeu şi despre raportul dintre Persoanele Sfintei Treimi.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!