Reportaj
Fotografii de Mihnea Păduraru

Despre un alt fel de fericire, cu pustnica Fotini

Dumitru Manolache, 09 Octombrie 2016

Există clipe în viață când totul se redefinește. Când sensuri necunoscute ale lucrurilor ni se dezvăluie strălucitor, schimbându-ne din temelii existența. Citeam într-o carte că ceea ce credem că descoperim prin efortul nemijlocit al inteligenței există deja. Și că doar credința ne face să presimțim ce vine spre noi, în timp ce revelația ne furnizează dovezi definitive. Undeva în hotărnicia acestui adevăr se așază și viața maicii Fotini. O pustnică din Munții Vâlcii, care de vreo 20 de ani se nevoiește departe de lume și pe care, credem, doar voia lui Dumnezeu ne-a scos-o în cale.

În acest răstimp metehnicit de vicii și rătăciri, retragerea departe de lume (pentru a fi, totuși, cu Hristos, atât de prezent în ea!) poate părea unora doar o dezertare egoistă din viață. Părerea vine dintr-o necredință, întocmai cu starea răstimpului în care trăim, căci zice Mântuitorul: „Dacă vă voi spune, nu veți crede”. „Aceasta-i condiția umană”, nota și părintele Nicolae Steinhardt pe marginea ideii: „Nu-L credem. Nu ne credem unii pe alții. Nu vrem, nu putem, nu știm, nu cutezăm, nu ne străduim să-i credem pe ceilalți. Experiențele sunt intransmisibile”. Dar poate că acum avem nevoie, mai mult ca oricând, de experiența „intransmisibilă” a părintelui de la Rohia, evreul creștinat în închisoare, ca să ne dăm seama de ce ne lipsim cu atâta nonșalanță. Căci mai scrie părintele: „Voi, care v-ați născut creștini, nu vă dați seama ce dramă este viața fără Hristos. Nu există nădejdea învierii și nu există nădejdea vieții veșnice. Acest ideal, care pentru mine acum s-a împlinit, a fost o luptă mare ca să îl primesc”.

Cuvinte cu trup de hrană

Pe maica Fotini (care înseamnă „Luminița”) am întâlnit-o undeva în Munții Vâlcii, în apropierea unui schit, grație părintelui stareț Sebastian de la Mănăstirea Comanca. Cuvioșia sa o cunoștea și aflase că revenise, după vreo zece ani, în fosta ei chilie din zonă. Locul nostru de muncă, rugămintea și cuvântul părintelui au convins-o să ne primească în locuința sa, în care tocmai sosise, și să accepte un dialog cu noi. Întâlnirea a fost pentru dânsa o mică tulburare. De aceea este de la sine înțeles de ce nu putem oferi amănunte mai concrete despre locul în care se află.
După clipe de tăcere și frământări, a început să vorbească. Chipul senin, fără vârstă, și inima curățită de toate grijile lumești umpleau spațiul chiliei cu pace. Cu multă bunătate. Cuvintele pustnicei purtau trup și hrăneau. Orice rostire sătura și flămânzea, deopotrivă. Am fi putut rămâne acolo sătui, dar flămânzi, ore în șir. Poate zile și nopți la rând. În chilie timpul se anula, spațiul își pierdea dimensiunile. Doar plutirea noastră căpăta concretețe.
Pentru maica Fotini, a vorbi despre propria descoperire a lui Dumnezeu este un ceva atemporal, ce nu se poate potrivi în cuvinte. Fusese medic psihiatru. Lucrase, în același timp, în două locuri. „Nu știu când L-am descoperit cu adevărat pe Dumnezeu. Cred că nici nu se poate spune în cuvinte. Aveam serviciu. Făceam naveta la Horezu, lucram și la Râmnicu Vâlcea. Dar am început să simt la un moment dat ceva nedefinibil. Așa a fost pentru mine. Nu-mi mai găseam locul. Și nici liniștea. Nici la serviciu, nici în familie. Tot timpul aș fi stat numai în biserică. Mergeam zilnic la Catedrala Arhiepiscopală. Alergam de la Horezu la Râmnicu Vâlcea cei 50 km într-un suflet să nu pierd Vecernia. Iar duminica eram nelipsită în catedrală. Apoi am început să fac pelerinaje în toată țara cu părintele Barbu, care a fost primul meu duhovnic. Sfinția sa chiar glumea propunându-mi să-mi facă abonament la pelerinaje! Și eu chiar credeam lucrul acesta!”, ne spune maica Fotini.

„Mata ai acolo ce-ți trebuie!”

Începuse să-i fie greu. Nu putea pleca cum dorea și când dorea de la muncă. Starea pe care o trăia se transforma pe zi ce trecea într-o arzătoare chemare și într-un gând nedefinit, dar stăruitor, care o sugruma. În viața maicii Fotini a urmat apoi o altă etapă: întâlnirea cu părintele Iustin Pârvu, de la Mănăstirea Petru Vodă. „Am ajuns într-o zi, cu pelerinajele noastre, la sfinția sa și i-am mărturisit gândul meu, care se limpezise deodată, acolo, pe loc! Vorbeam pentru prima oară cu sfinția sa: «Părinte, vreau să merg într-o mănăstire unde să îngrijesc bolnavi cu sechele de accidente vasculare sau copii handicapați!», i-am spus. Asta aveam eu în cap! «Ei, chiar așa?», întrebă sfinția sa. «Da! Nu mai pot! Nu mai îmi găsesc locul. Eu nu mai înțeleg lumea asta!» Și chiar nu mai înțelegeam pe nimeni și nimic. «Păi ce să-ți dorești altceva, dacă ești medic psihiatru?», mă întrebă părintele, lăsându-mă fără cuvinte, căci nu pomenisem că sunt medic psihiatru. «Mergi mai jos», mi-a spus, «unde avem o mănăstire de maici. Vorbește acolo cu maica Iustina, care este tot medic».
Am mers acolo și când a auzit maica Iustina ce-mi doresc, nu mai tăcea mulțumindu-i Maicii Domnului că mă trimisese. Cu­vioșia sa era medic, dar lucrase doar un an, după care intrase în mănăstire. Eu aveam peste 20 de ani de muncă ca medic psihiatru. M-a dus la bolniță unde erau numai maici paralizate la pat. Atunci i-am spus că eu mai am o problemă de rezolvat: nu mă pot pensiona și nici nu pot fugi din serviciu. Trebuia să-mi fac o pensionare medicală, eventual, ca să pot pleca. Aveam un băiat și o fată, dar și pe mama, de aproape 80 de ani, care făcuse al doilea atac cerebral. Dânsa mi-a spus să vin acolo cu mama. Într-un alt pelerinaj, am simțit că nu mai pot să plec de la mănăstire. Dar știam că trebuie să mă întorc acasă. În anul acela, mi-am luat concediul de odihnă și l-am petrecut la mănăstire, întorcându-mă la Vâlcea cu gândul că trebuie să-mi rezolv problema pensionării medicale. De «Sfinții Arhangheli», l-am sunat pe părintele Iustin să-i spun că doresc să vin la hram și să rămân măcar o săptămână. Și sfinția sa mi-a dat binecuvântare. A ­doua zi, la ora 7:00, eram în chilia părintelui. Primul cuvânt pe care mi l-a spus a fost: «Nu ai venit la noi!». Eu tot încercam să-i explic ce făcusem ca să pot veni la bolnița respectivă. «Da, da, da. Mata poți să crezi ce vrei, dar eu atât am să-ți spun: mata ai acolo, la mata, ce-ți trebuie. Și niciodată nu ai să vii la noi!» Și uite așa s-a și întâmplat. Acum, după zece ani, mă aflu din nou în această chilie, în care a locuit între timp sora Simona”, ne spune maica Fotini.

Omul pus la locul potrivit

Am întrebat-o apoi cum trăiește acum această întâlnire cu Dumnezeu. „Nici nu-mi vine să cred. E un sentiment așa de puternic... Mulți dintre cei care m-au cunoscut au crezut că sunt nebună. Eram medic primar, urma să fiu făcută șefă de secție. Cu o zi înainte de a mă numi, le-am lăsat o hârtie și am dispărut! Bineînțeles că toți au comentat. Singura mea părere de rău este faptul că prea târziu m-am trezit. Dacă m-aș mai naște o dată, de la 12 ani aș pleca în mănăstire! Ce simt eu acum este o bucurie care nu are seamăn. În lume, ne pierdem vremea. În viața pe care o trăiesc acum, L-am câștigat pe Hristos. Nu ne trebuie altceva!”, ne spune maica Fotini.
Ce mâncați, maică?, întreb, încercând, nătâng, să aflu ce poate nu trebuie aflat despre felul în care se nevoiește o pustnică pentru a-L câștiga pe Hristos. „O, nu știu dacă trebuie să vă spun. Duhovnicul meu este ­pustnic și nu știu dacă e bine ce fac... Mai mult cu grâu măcinat... Cu hrană cât de simplă...” De unde beți apă? „De aici, de undeva. Acum a plouat și este foarte tulbure. De aceea merg în schit și iau apă de acolo. De regulă, iau apa dintr-un izvor.” Și de rugat, cum vă rugați?, continui eu cu întrebările mele nepricepute. „În picioare... Mai mult cu Doamne Iisuse...” Și acum spuneți această rugăciune? „Ei, nu am ajuns eu chiar atât de departe!” Când veți ajunge? „Nu știu. Nu pot să mă gândesc la lucrul acesta... E foarte greu să exprim bucuria pe care o trăiesc. M-am rugat prin locuri și mai retrase, într-o zonă în care nu se prea poate ajunge. Undeva pe aici pe Buila. Sunt mulți pustnici în munte, dar nădăjduim să fie cândva plin. Dumnezeu pune fiecare om la locul potrivit lui”, ne spune maica Fotini, deturnând cu blândețe și eleganță discuția spre alte teme.

La Dumnezeu nu-i târziu niciodată

Îmi rotesc privirea prin chilie și descopăr, cu surprindere, o oglinjoară rotundă, agățată undeva în tocul geamului. Dar nu îndrăznesc să întreb ce e cu ea. Cred însă că intenționat este prinsă acolo, pentru ca maica să nu se lase ispitită să-și privească vreodată chipul în ea. Chipul cel omenesc. Și să rămână în dialog tăcut doar cu chipul cel îngeresc oglindit în lumina lui Hristos.
Cum priviți de aici lumea din care venim noi?, continui dialogul, încercând să pricep de data aceasta sensul „condiției umane” despre care vorbea părintele Steinhardt.
„Unii nu înțeleg ce este cu noi și spun că am fugit de lume, de oameni. Dar nu este așa. Noi nu fugim de oameni. Ba, dimpotrivă. Ne rugăm pentru toți. Îi ajutăm pe toți cu un cuvânt, cu o rugăciune, pentru că material nu avem cu ce să-i ajutăm. Dar nu acesta este rostul pentru care pleacă călugărul din lume. El vrea să fie cât mai aproape de Dumnezeu. Și, dacă poate, numai cu Dumnezeu. Unii s-au zăvorât. De ce oare? Nu pentru că nu vor să mai vadă lumea. Nu. Ci pentru că acolo pot să se roage pentru toți, cât or fi pe pământul ăsta”, îmi răspunde maica.
Credeți că lumea se va mai putea îndrepta?, întreb, cu spe­ranță.
„Eu nu prea cred că se va mai îndrepta. Îmi pare rău. E din ce în ce mai rău.”
Ce citiți, maică?
„Viețile sfinților, orice despre sfinți. Altceva nu mai pot citi. Citesc și rugăciuni, Paraclisul Maicii Domnului. La Maica Domnului nu poți să nu te rogi! Ea este mijlocitoarea noastră. Eu așa văd, așa simt, și sunt convinsă că Dumnezeu de mult poate că ar fi făcut într-un fel cu noi, dacă nu ar fi Maica Domnului... Așa simt eu, că Maica Domnului se roagă și plânge pentru noi, pentru că nu facem ce trebuie, din păcate. Nici unul. Vorbesc, în primul rând, de mine. De ace­ea și regret întoarcerea mea prea târzie spre Hristos. Dar duhovnicul meu mi-a spus, și-mi spune mereu, poate ca să mă linișteas­că: «La Dumnezeu nu-i târziu niciodată!». Uite, maica Salomeia, pe care o cunosc de atâția ani! A fost vânzătoare la un magazin în Râmnicu Vâlcea. Din botez se numea Mihaela. Ce întoarcere a avut și ea... Vedeți? E aleasă de Dumnezeu! S-a îmbolnăvit de cancer în ultimii ani. Și ea tot îmi spunea că se simte așa și așa, dar boala mergea înainte. Când a văzut părintele ei duhovnic că lucrurile se agravează, a hotărât să o călugărească. Dar uitați ce frumos i-a rânduit Dumnezeu! Avea 47 de ani. A mai trăit doar 17 zile, după ce a fost călugărită. Vă dați seama că ea este acum direct în rai? Încercase să meargă la Mănăstirea Diaco­nești, dar nu a ajuns acolo. Locul ei era aici. Dusă fiind cu mașina spre Podu Roșu, spre pustie, să rămână acolo până când își va da duhul, a trecut prin dreptul Mănăstirii Iezer zicând cu o mare bucurie: «În sfârșit, am ajuns acasă la mine!» Și după asta a mai trăit câteva zile și și-a dat duhul, fiind înmormântată în cimitirul maicilor de la Iezer”, ne spune maica Fotini.

Despre tăcere și durere, ca folos

A urmat un alt moment de tăcere, din care s-a născut și întrebarea următoare: Ce este tăcerea, maică?
„Vedeți? Asta ar trebui noi să înțelegem. Dar nu facem așa ­ceva. Cine are puterea de a tăcea? Vorbind, ne răspândim. Cu cât tăcem mai mult, cu atât mai multă rugăciune avem în taina inimii noastre.”
Dar durerea, ce este durerea? „Durerea este ceva de mare folos pentru mântuirea noastră, dacă am pricepe. Cât au îndurat sfinții? Să ne gândim numai la sfinții închisorilor de la noi. Ei s-au răstignit, ca și părintele Iustin Pârvu, în fiecare zi! «Dacă nu era sufe­rința, nici eu nu aș fi ceea ce sunt», mi-a spus părintele odată. Trebuie să participăm, zic eu, așa, măcar cu degetul ăsta mic la Crucea de pe Golgota... Vedeți ce a făcut Mântuitorul pentru noi? Vedeți ce a făcut? Și-a dat viața pentru noi! El, care e Dumnezeu. Și noi? Nimic. Doar nimic...”, încheie maica dialogul, nu înainte de a ne dărui câteva bucățele de pesmeți primite din Mănăstirea Sfântului Serafim de Sarov din Rusia.
Despărțirea de maica Fotini a fost ca un regret. Zile la rând am trăit însă în dulceața duhului acelei întâlniri. Noi, cei rătăcitori în acest răstimp metehnicit de vicii, cu viețile ca niște poveri, cu „condiția umană” tăvălită prin cenușa zilei, nesimțitori și cârtitori, avuseserăm prilejul să sorbim din cupa fericirii unei ­pustnice. Să înțelegem sensul major al vieții în cuvintele simple ale maicii. Răspândiți de prea multa noastră pălăvrăgeală, acolo, pentru câteva clipe, ne regăsiserăm în tăcerile maicii Fotini. Iertare, maică, de tulburare. Dar să știți că noi, de-atunci, simțim o săgetare în degetul mic al mâinii drepte. Și-o cruce, parcă, ne încolțește pe umeri...


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!