Din nou pe strada Gh. Asachi, în fosta locuinţă a lui Goga

Ion Mitican, 01 August 2007

Vara este în toi. Pe aleile Copoului, în Sărărie, pe dealul Galata şi-n Bucium, pe străzile simandicoase şi-n străduţele vechiului Iaşi, grădinile zâmbesc înflorite şi ne cheamă să privim peisajul lor fermecător şi să trăim măcar câteva momente în tihna răcoroasă a dimineţilor sărbătoreşti. Fiindcă este păcat ca pe aşa o vreme să stăm în casă, să ne lăsăm înrobiţi de micile ecrane, vă invităm la o plimbare matinală. Astăzi, vom poposi pe strada străbunului Gheorghe Asachi (1788-1869), pe uliţa fostului inginer, arhitect, profesor, poet, prozator, dramaturg, istoric, gazetar, grafician, pictor, tipograf, ctitor de şcoli, traducător din limbile polonă, latină, rusă, germană, franceză, italiană, cărturarul cu studii la Lemberg, Viena, Roma, gata mereu să răspundă „prezent“ tuturor cerinţelor Moldovei.

Am mai călcat pe urmele sale acum vreo două luni („Lumina“, 22 mai 2007), căutând casa Veronicăi Micle, de la numărul 14, cu legendarii plopi existenţi încă în toamna anului 1944, când îi mai vedea scriitoarea doctoriţă Maria Golăescu, de la Spitalul Bolilor Contagioase. Întoarsă acasă, din refugiu, în noiembrie 1944 şi îndurerată de priveliştea oraşului ruinat după cele şase luni de război, purtat la marginile sale, trecea şi prin strada Asachi, „pe lângă plopii fără soţ, care sunt prezenţi toţi şapte, dar care, pârjoliţi, se înalţă scheletici către cer, parcă plini de reproşuri“ („Însoţitorii Istoriei“).

La capătul străzii Asachi, în care intrăm, venind prin calea lui Lascăr Catargi, parcurgând câţiva metri şi pe Codrescu, chiar la primii paşi întâlnim casa cărturarului, dar pe care acum

n-o vizităm, povestea ei lăsând-o pe altă dată. Mergem înainte şi stăm la fostul număr 5. În ograda sa pustie, răvăşită parcă de bombe, cu grinzi şi plăci din beton, aruncate unele peste altele la umbra unui bătrân vişin, de pe timpul când aici funcţiona Institutul de Cercetări Seismice, nu este nimic de văzut. Doar un peisaj de cataclism. Totuşi, aici se întrunea guvernul României, în toamna anului 1916.

Consilii istorice în căsuţa de la nr. 5, de pe Gh. Asachi

Trăgând însă cortina uitării, după dânsa am fi găsit, prin anii â40 ai secolului trecut, o căsuţă cochetă, scundă, cu mare însemnătate în istoria ţării, în odăile sale călcând renumiţi musafiri ai Iaşilor de odinioară. O stăpânea profesorul Ion Mitru, directorul şcolii Normale „Vasile Lupu“ şi a avut onoarea, în dureroasa toamnă a anului 1916, să găzduiască guvernul României. Fiindcă la Iaşi nu exista un anume local destinat activităţii acestuia, guvernanţii refugiaţi din Bucureşti, în urma căderii capitalei sub ocupaţia străină (6 decembrie 1916), „se întruneau la miniştrii cei mai bine aşezaţi“. Unul dintre norocoşi fiind Emil Costinescu, ministrul Finanţelor (1914 - decembrie 1916), ieşean prin naştere (în 1844), locuinţa sa ajungea sediul acestor consilii istorice. O descria, pentru posteritate, memorialistul I. G. Duca, fostul ministru al Instrucţiunii, notând în paginile dedicate acelor zile însângerate: „Pe urmă ne-am întrunit, până ne-am retras de la guvern, la Costinescu, care fiind din ce în ce mai suferind, era oprit de doctori să iasă din casă. El locuia în strada Gh. Asachi, nr. 5, în casa profesorului Mitru, directorul Şcolii Normale, o casă joasă, de curând reparată, curată şi cu o frumoasă grădiniţă. Odaia în care ne întruneam era salonul, prima cameră la dreapta cum intrai. O cameră măricică, foarte luminoasă, cu perdele trandafirii, câteva picturi reprezentând flori, datorită unor amatori fără pretenţii sau unor elevi ai şcolii şi un birou de lemn galben într-un colţ. Descriu această cameră fiindcă este o cameră istorică. Într-însa guvernul României a luat toate măsurile din care, după atâtea jertfe, trebuia să iasă înfăptuirea visului nostru secular, precum şi marile reforme democratice pe care se reazemă organizarea politică şi socială a României întregite“.

N-o pierdea din ochi nici Constantin Argetoianu, celălalt memorialist al primului război mondial: „Bătrânul Costinescu (adept al puterilor Antantei) îşi văzuse visul împlinit prin intrarea României în acţiune, şi apoi făcut ţăndări după dezastrele din toamnă. Renunţase la ministerul de Finanţe şi la postul de ministru fără portofoliu şi fără vlagă, şi fără nădejdii, nu mai ieşea nici din casă. M-am dus să-l văd în căsuţa în care locuia în strada Gh. Asachi. L-am găsit obosit şi gârbovit, abia se mişca, era sfârşit“ (În iunie 1921 deceda la Bucureşti).

Clădirea fusese cumpărată de Mitru prin 1913, mai înainte stăpânind-o Al. Sturzescu, personalitate ieşeană prin anii lui Eminescu.

Vecin de stradă, scriitorul George Vasilescu

Alături, într-o clădire cu etaj şi cu două intrări, construită prin 1934 (la numărul 5 bis devenit apoi 7) a trăit scriitorul George Vasilescu (1902-1976), absolvent al Facultăţii de Drept, poet debutant pe la 1834, militar (maior), participant în al Doilea Război Mondial, avocat la Baroul ieşean şi dramaturg după ieşirea la pensie. Ca puţini alţi confraţi, în anii de după război (1950), a obţinut mare succes, reuşind să aducă pe scena Teatrului Naţional povestirile lui Ion Creangă, dramatizate cu mult talent. Astfel, debuta la 16 martie 1953 cu comedia în versuri „Ochiul Babei“, inspirată din „Soacra cu trei nurori“, urmată de basmul în versuri „Harap Alb“ şi „Stan Păţitul“. (Piesele sale devenite opere naţionale, elogios primite de criticii vremii, se jucau cu mare succes pe scena teatrului ieşean, dar si pe a altora din ţara şi din Basarabia. Soţia dramaturgului, Eugenia Vasilescu era profesoară de limba română la Liceul Naţional, unde preda cu multă dăruire, prin anii 1950.)

La nr. 9 a locuit profesorul Ioan Paul

Făcând puţini paşi mai departe, ajungem la numărul 9. Aici, de fapt, şi rămânem. Într-o grădiniţă, cu har dichisită şi veselă ca un tablou migălit de un penel trecut prin toate culorile curcubeului, se păstrează o clădire scundă, bine îngrijită şi luminoasă. Fiind dimineaţă, la sfârşit de iulie, razele soarelui, prefirate printre ramurile arborilor umbroasei străzi Lascăr Catargi, împrăştie o briză răcoroasă, ce adie prin frunzişuri şi mângâie buchetele sângerii ale trandafirilor spre care privesc invidioase tufele de flux alb şi violet şi cată cochete corolele rondoului de petunii închistrate ca un coş de ouă bucovinene.

Întâlnim aici locuinţa profesorului ardelean Ioan Paul. Scoatem din mapă o fotografie străveche, privim, comparăm şi trăim momente de tulburătoare aduceri-aminte. Potrivit documentelor de la Arhive, bătrâna clădire a aparţinut profesorului Ioan Paul, care, prin iulie 1906, se lupta cu Primăria să-i refacă gardul în schimbul terenului expropriat din grădina sa, pentru alinierea străzii. Şi are atâtea pagini de istorie imprimate în ziduri, încât ne-ar trebui multe zile să le ascultăm…

Pentru cei tineri numele Ioan Paul nu spune, poate, mare lucru, însă pentru cei mai vârstnici: universitari, filologi, literaţi şi eminescologi este un nume de seamă. Motivul? Locatarul născut în Hidiş (Podeni), judeţul Turda, din Ţara Moţilor lui Avram Iancu (în 1857), cu studii tehnice la Viena şi umaniste la Facultatea de Litere şi Filosofie budapestană, unde a luat şi doctoratul cu „magna cum laudae“, „încălzit de focul sacru al patriotismului“, a trecut peste munţi la Slatina (1886) şi prin 1890 s-a stabilit la Iaşi (Teodor Naum, „În amintirea lui Ioan Paul“). Venise şi mai înainte, fiind văzut de un contemporan împreună cu Miron Pompiliu şi poetul Mihai Eminescu la cofetăria lui Iosif Ballo, din strada Lăpuşneanu.

Profesor, eseist şi prozator

Şcolile Moldovei având nevoie de profesori luminaţi, a intrat imediat la lucru, în cei vreo 29 ani de profesorat, până în 1919, ţinând cu pasiune ore de română, germană şi chiar matematică, „pentru care avea o deosebită pricepere“ la mai toate şcolile importante ale târgului. La Liceul Naţional, Liceul Internat, Şcoala Normală de Fete, Şcoala Militară, Institutul Humpel, Seminarul Veniamin Costache şi, bineînţeles, la Universitatea ieşeană, profesor la catedra de Estetică literară, susţinută prin 1926 de Garabet Ibrăileanu. Era adept al învăţământului naţional, legat de trebuinţele ţării şi ale societăţii româneşti, criticând tendinţa unor colegi de copierea mecanică a învăţământului de peste graniţe. Pleda pentru instruirea tuturor copiilor şi pentru apropierea păturii culte de aceea „poporală“. Autor de manuale şcolare, condus de bunul său „simţ pedagogic“, compunea o Carte de citire având partener pe Miron Pompiliu şi alta pentru limba germană cu profesorul Constantin Meissner, urmate de un studiu psihologic (Ţăranul ungur şi român din Ardeal), publicat la Tipografia Naţională din Iaşi (1899), cu bogate caracterizări şi adânci consideraţii ştiinţifice. Scria, de asemenea, şi pagini de proză, pe care le ţinea ascunse într-un sertar. Până într-o zi când Al. Vlahuţă (1858 – 1919) le-a dus la revista „Viaţa românească“, unde apăreau prin 1913, impresionând cititorii cu subiectul dramatic, inspirat din evenimentele anului 1848 şi cu parfumul lor ardelenesc. Lucrarea se numea „Florică Ceteraşul“ (scripcarul) şi înfăţişa, în graiul dulce al moţilor, povestea unui talentat flăcău din oastea lui Avram Iancu de la Câmpeni, căsătorit cu o frumoasă fată, Sofica. Necinstită de un bogătaş, Florică l-a înjunghiat pe vinovat şi, drept consecinţă, a fost închis 4 ani la Gherla. La întoarcere acasă nu o mai găsea pe Sofica în viaţă, căci tânăra, disperată, se sinucisese. Îndurerat, Florică închină restul vieţii sale triste şi sărace ceterii (viorii), colindând satele, cântând din scripcă şi din gură cu „un tremur duios, cum se lasă umbra înserării peste văile cu soare“, cântece de joc flăcăilor la hore şi doine de jale celor vârstnici. La moarte, în casa goală, făcută cu Sofica, în anii cei tineri se găsea: „o masă veche de brad şi laiţa dinspre fereşti, pe care dormea mortul, un pat de patru ţăruşi bătuţi în pământ la peretele din dos - pe el un braţ de paie îngălbenite, acoperite cu o cergă roasă şi o perină fără faţă la căpătâi. În urma mortului nu rămânea decât o cofă veche, jos după uşă. Într-un cui, deasupra cofei, atârna sumanul, vechi şi el, cu gura spre părete, parcă s-ar fi întors să-şi plângă stăpânul, ca să nu-l vadă lumea. În cuiul din peretele din fund, la capul mortului, era pălăria spartă şi scripca cea bătrână, albă de colb, cu două coarde rupte, atârnând pe perete în jos. Deasupra scripcii, pe două cuie bătute în perete, prăfuite şi ele, stăteau puse, mănunchi, bâta de căluşar, lancea ruginită şi furca Sofichei“ (I. Paul, „Florică Ceteraşul“). Paginile, tipărite în colecţia scriitorilor români de Editura „Alcalay“, dar astăzi uitate, impresionau cititorii, fiind socotite o cronică duioasă a satului ardelenesc şi se cereau autorului şi alte lucrări.

Inspirat tot din durerile anului 1848, dânsul mai publicase, prin 1881, la Viena, o nuvelă - „Nu-i nimic“ - pentru care fusese felicitat de Vasile Alecsandri. Modest, prefera să rămână anonim, parcurgând în fiecare dimineaţă drumul între casă, universitate şi mica lui vie de la Copou, „sprinten la mers şi vioiu la minte“.

Înmormântat la Iaşi, la Eternitate

Chemat să ajute învăţământul românesc din Ardealul unit cu Patria, după primul război, în anul 1919 profesorul I. Paul se muta la Universitatea din Cluj. Elogiat, la agapa de despărţire, înaintea plecării, mărturisea emoţionat: „Cuvintele ce mi le adresaţi alcătuiesc merinda cu care mă voi duce dincolo de munţi. Cea mai mare dorinţă a vieţii mele a fost să trăiesc în Iaşi, în oraşul unde au scris micul Homer român Ioan Creangă şi Mihai Eminescu şi unde împreună cu vechiul meu amic, Miron Pompiliu, am lucrat la alcătuirea de cărţi pentru tinerime“ (Rudolf Suţu, „Iaşii de odinioară“). Apropiindu-se vremea pensiei, dorea să se întoarcă la Iaşi, unde să trăiască ultimii ani, dar visul nu se realiză, căci la 18 martie 1926, se pierdea în timpul somnului, la Cluj. Adus „acasă“ era aşezat alături de fostul prieten profesorul Ioan Praja, în Gradina Tăcerii din Dealul Eternităţii.

Pe strada Asachi a locuit şi a scris Octavian Goga

Zidirea din strada Gh. Asachi cu vechiul număr 7, acum 9, înconjurată de trandafiri şi verdeaţă, cum îi plăcea fostului stăpân, trăise din plin şi zilele primului război. Căzând Oltenia, Muntenia şi Bucureştii sub ocupaţie (6 decembrie 1916), iar la Iaşi poposind nenumăraţi refugiaţi, disperaţi, în căutare de locuinţă, profesorul Paul l-a găzduit pe Octavian Goga. Era, ca şi dânsul, fiu al Transilvaniei, din Răşinarii Sibiului, născut la 1 aprilie 1881. Studiase la aceeaşi Facultate de Filosofie din Budapesta, dar se manifesta mai viforos, cu sufletul clocotind de durerile „pătimirii neamului“. Publicase încă din studenţie, la Budapesta, versuri pătrunse de adânc patriotism dintre care multe trecuseră munţii („Plugarii“ , „Oltul“, „Dăscăliţa“, „Bătrâni“, „Sara“, „Pribeag“). Poezia „Noi“ devenise imnul suferinţei tuturor românilor, oropsiţi de stăpâni hapsâni şi nemiloşi:

„La noi sunt codri verzi de brad/şi câmpuri de mătasă;/ La noi atâţia fluturi sunt/ Şi-atâta jale-n casă;/ Privighetori din alte ţări/ Vin doina să ne-asculte;/ La noi sunt cântece şi flori/ Şi lacrimi multe, multe…“. Alte versuri le purtau în suflet tinerii satelor, mânaţi de vrăjmăşia vieţii departe de părinţi şi meleagurile copilăriei (pe care le şoptesc şi acum mii de feciori plecaţi departe de ţară): „De ce m-aţi dus de lângă voi,/ De ce m-aţi dus de-acasă? / Să fi rămas fecior la plug, / Să fi rămas la coasă. / Atunci eu nu mai rătăceam / Pe-atâtea căi răzleţe, / Şi-aveaţi şi voi în curte-acum / Un stâlp la bătrâneţe,“ („Bătrâni“).

Închis de două ori pentru activităţile sale politice, ca tribun al unităţii românilor şi la urmă condamnat la moarte, trecuse munţii în regat, continuând cu înverşunare lupta pentru eliberarea Ardealului de sub domnia grofilor şi Unirea cu Patria.

Profesorul Paul l-a găzduit şi pe Delavrancea, tot la nr. 9

Prin februarie 1917, înfiinţându-se la Iaşi ziarul de front „România“, pentru informarea ostaşilor din tranşee şi pentru ocrotirea scriitorilor refugiaţi din Bucureşti, poetul primea sarcina de redactor-şef, direcţia având-o Mihail Sadoveanu. La redacţia de pe strada Lăpuşneanu venind şi scriitorul Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858-1918), refugiat la Iaşi cu soţia şi cele patru fiice şi cazaţi într-o odăiţă pe strada Pojărniciei, unde Cella, talentata pianistă, suspectata de tifos, dormea pe o masă (Aurel Leon, „Fetele lui Delavrancea“), profesorul Paul Ioan îl lua şi pe dramaturg acasă la el, găzduindu-i împreună şi hrănindu-i din puţinul său. Cum avea să povestească Goga mai târziu, „Paul avea o oglindă care aparţinuse lui Maiorescu şi anume o adusese în camera noastră, prima din stânga, la intrare. Încăpeam amândoi deodată în apele ei. Delavrancea râdea că nici logica lui Maiorescu nu-i poate face ordine în claia de păr. După ce plecam noi, eu la redacţie şi Delavrancea la Parlament, începeau să se mişte şi cei ai casei. Când venea de la Bârlad Vlahuţă, puneam al treilea pat în cameră şi o botezam cazarmă, mai ales că Delavrancea dormea cu Răducu, fiul mai mic al lui Paul. Seara târziu, când ne adunam acasă, povesteam întâmplările zilei şi uneori făceam haz, alteori ne dădeau lacrimile de câtă suferinţă văzusem“ (Aurel Leon, „Octavian Goga“). Faptul îl consemna peste ani, şi biografa dramaturgului: „Bolnav de mâhnire, locuieşte o vreme în aceeaşi odaie cu Goga, la profesorul Ioan Paul, în gradina căruia o noapte întreagă, la lumina unei lămpi asaltată de fluturi, a citit drama «A doua conştiinţă», terminată din 1914“ (Emilia Milicescu, „Pe urmele lui Delavrancea“). Mai târziu, când venea la Iaşi, Goga o căuta pe fiica gazdei, profesoara Alma Paul-Andreescu, care pe vremea găzduirii era studentă şi mare admiratoare a poeziilor sale.

În odăiţă de pe strada Gh. Asachi, luminată de o lampă fumegândă, căci gazul era îndoit cu apă şi pe sponci, rafinăriile Ploeştilor fiind arse şi ocupate de inamici, cei doi aplecaţi asupra hârtiei hospoase, a războiului, scriau. Delavrancea - discursurile pentru Parlament, iar Goga tristele sale pagini pentru gazeta „România“, cuprinse mai târziu în volumul „Ne învaţă Mărăşeştii“, ce începe cu tulburătoarea poezie „Ciorile“, notată: sâmbătă, 11 februarie 1917:

„Le văd pe câmpul de zăpadă/ C-un croncănit asurzitor,/ Urâte ciori, popor de pradă,/ La văd cum negre trec în zbor./Le văd rotind din vreme-n vreme,/ Peste biserici vin ţipând,/ Şi parc-o ploaie de blesteme,/ Mi-azvârle ciocul lor flămând./ Batalioane se strecoară/ Din cârdul lung, înfometat,/ În drum, pe orişiunde zboară,/ Miroase-a moarte şi-a păcat.“ Poezia simboliza o imagine din viaţa Iaşilor - capitală de război - când mureau câte 100-150 oameni pe zi (mulţi de tifos) şi trupurile lor zăceau stivuite în curtea cimitirelor, pe străzile pline de sânge şi pe câmpuri, cum le vedea şi C. Argetoianu, descriind un drum spre Bacău: „În dreapta şi în stânga oseminte mai vechi şi hoituri mai proaspete pătau verdeaţa pârloagelor pe care le ciuguleau stoluri nesfârşite de corbi“ („Pentru cei de mâine“). Vara, pe străzile oraşului năvăleau şi nori de muşte, făcându-l pe ambasadorul Angliei, Sir Barkley, să scrie, tulburat, că „numai muştele din Mesopotamia pot face faţă muştelor de Iassy“, iar C. Argetoianu să confirme: „Cine n-a cunoscut muscăria din Iaşii anului 1917, n-a cunoscut nimic. Îmi aduc aminte că într-o dimineaţă am dat peste un strat negru ca de păcură întins pe trotuare, cât vedeam cu ochii. Dar îndată ce am călcat în ea, păcura s-a volatizat; miliarde de muşte s-au ridicat în stoluri în jurul meu. Pe măsură ce înaintam, trotuarul îşi lua faţa lui obişnuită, ca să se înegrească la loc, în urma mea“ („Pentru cei de mâine“).

Căsuţa a găzduit şi un al treilea condeier, pe scriitorul Alexandru Vlahuţă

În serile de vară toţi trei sau patru (când venea şi moş Vlahuţă), locatarii casei din strada Asachi numărul 7, ieşiţi în grădiniţa cochetă din fata casei, căci gazda „era un mare îndrăgostit de natură şi flori“, discutau şi ascultau înlăcrămaţi glasul mai tânărului confrate (Goga), în sufletul căruia durerea clocotea viersuită. Le citea fragmente din poeziile intitulate mai târziu „Din război“, înecându-se de plâns atunci când recita versuri din poezia „De Profundis“, scrisă într-o seară la lumina lămpii chioară, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, după încheierea Armistiţiului (decembrie, 1917), urmat de prelungirea din martie 1918 şi preliminariile Păcii la care Puterile Centrale siliseră mica Românie, răpind Dobrogea, trecătorile munţilor şi zădărnicind sacrificiul miilor de feciori pe altarele Mărăştilor, Mărăşeştilor şi Oituzului. În josul poeziei notase doar: Iaşi, 1918.

Atunci când în Parlament se discuta împroprietărirea ţăranilor şi Delavrancea ţinea înflăcăratul şi mobilizatorul discurs „Pământ şi drepturi“ (9 iunie 1917), auzea parca în urechi vocea lui Goga, rostind tulburat versurile poeziei „Plugarii“: „La voi aleargă totdeauna/ Truditu-mi suflet să se-nchine; / Voi singuri străjuiţi altarul / Nădejdii noastre de mai bine./ Al vostru-i plânsul strunei mele,/ Creştini ce n-aveţi sărbătoare,/ Voi, cei mai buni copii ai firii,/ Urziţi din lacrimi şi sudoare“.

Goga, nevoit să plece în pribegie cu paşaport fals

Venind zilele deznădăjduite ale Păcii cu Puterile Centrale, poetul era nevoit să ia drumul altei pribegii. La cererea învingătorilor, Comitetul ardelenilor militanţi pentru Unire, înfiinţat la Iaşi, era dezavuat, iar Corpul militarilor voluntari ardeleni (vreo 8.000 de ostaşi vreo 400 de ofiţeri), foşti prizonieri în Rusia şi primiţi cu flori în Piaţa Unirii (în iunie 1917), se desfiinţase. Centraliştii, dacă i-ar fi prins, i-ar fi împuşcat ca trădători ai împăratului de la Viena. Octavian Goga constata cu durere că lupta sa era pentru un timp „pierdută“ şi vizita „vechea casa seniorială din Iaşi a prinţului Ghica“, unde era legaţia franceză. Obţinea de la ambasadorul Saint Aulaire un paşaport francez pentru a trece prin Rusia răscolită de războiul civil spre Stokholm- Paris. Paşaportul purta numele Olivier Guerot, propus de Robert de Flers, la cererea lui ca să-i păstreze măcar iniţialele numelui. Paştele din primăvara anului 1918 îl prindea la Chişinău, unde scria alte poezii deznădăjduite, între care „În Biuvac“.

În aprilie 1918 pleca, „în veşnicie“, şi ultimul locatar, Delavrancea

La sfârşitul lunii, aprilie 1918 , plâns de tot Iaşul, părintele trilogiei „Apus de Soare“, „Viforul“ şi „Luceafărul“, Barbu Ştefănescu Delavrancea a trecut la cele veşnice. Liberă, casa profesorului Ioan Paul o locuia familia Forst şi apoi trecea la profesorul Vasile Petrovanu (care o repară radical prin iunie 1928) şi o lăsă urmaşilor ce o stăpânesc şi astăzi (extinsă), păstrând tradiţia grădiniţei smălţuită din vremea uitatului fecior al Ţării Moţilor. Păcat că nu are şi o însemnare de aducere aminte…


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!