Documentar
Discuţii de taină sub vârful Athonului

Discuţii de taină sub vârful Athonului

21 Februarie 2012

Astăzi se împlineşte un an de la trecerea la Domnul a protosinghelului Petroniu Tănase, fost egumen al Schitului Prodromu din Sfântul Munte Athos, unul dintre cei mai cunoscuţi părinţi duhovniceşti plămădiţi de pământul Ortodoxiei româneşti, un chip ales rămas în conştiinţa ortodocşilor de pretutindeni. La scurtă vreme după strămutarea la cereştile lăcaşuri, redăm întru pomenirea părintelui Petroniu, cu nădejdea purtării în rugăciunile cele de sus, un interviu inedit pe care duhovnicul erudit şi iubitor de pravilă l-a acordat cu puţin timp înaintea plecării părintelui arhimandrit Timotei Aioanei.

Ce credeţi că ar trebui făcut astăzi pentru revigorarea vieţii duhovniceşti din schiturile şi mănăstirile ţării noastre?

Trebuie să fie, în primul rând, oameni care să vrea să ţină rânduielile călugăreşti, care trebuie respectate. O mănăstire care nu-şi ţine rânduielile stabilite de Sfinţii Părinţi îşi pierde sensul. Sfântul Macarie, Sfântul Antonie cel Mare, când au fost întrebaţi ce să facă un călugăr ca să se mântuiască, au spus că trebuie să aibă întotdeauna prezenţa lui Dumnezeu înaintea ochilor; de unde te-ai aşezat, să nu te muţi degrabă şi în tot ceea ce faci, să ai mărturii din Scripturi şi din Sfinţii Părinţi. Noi nu inventăm viaţa călugărească, n-am scris-o noi; au scris-o părinţii, a trăit-o mulţimea mare a sfinţilor care sunt în calendar şi pe care Biserica îi cinsteşte mereu. Rânduielile acestea sunt stabilite de Sfinţii Părinţi prin suflarea Duhului Sfânt şi transmise aşa cum le-au moştenit. Ei au fixat rânduielile din propria lor experienţă, au întemeiat rânduielile şi prin descoperire dumnezeiască. Mănăstirile s-au format din oameni care au trăit în acest fel. Dacă vrem să ştim cum trebuie să fie viaţa călugărească, ne rugăm la Sfinţii Părinţi, pentru că ei au trăit astfel şi viaţa lor a fost plăcută lui Dumnezeu. S-a discutat problema aceasta înainte de venirea comunismului în ţară la noi, înainte de 1941. Sfântul Sinod se gândea la reorganizarea monahismului. S-a stabilit cum să se facă această reorganizare, căci li se părea că monahismul este bine prezentat, cu mănăstiri multe, călugări mulţi, dar nu erau încredinţaţi că monahismul era la nivelul care trebuia să fie.

S-a întrunit o comisie sinodală de arhierei care să studieze problema şi să facă o propunere la Sfântul Sinod al Bisericii noastre despre cum ar trebui privită această reorganizare. Comisia a făcut o anchetă, în sensul că a pus întrebări unor personalităţi bisericeşti de seamă din ţară, arhierei, exarhi, stareţi de mănăstire, părinţi duhovniceşti; să spună ei cum ar trebui să fie viaţa mănăstirească. S-a strâns un dosar întreg de propuneri privind viaţa monahală. Unii voiau să fie monahism social, să aibă activitate socială, fiindcă li se părea că în mănăstire monahii nu fac nimic.

În Occident, călugării au activităţi sociale, filantropice, dar la noi stau degeaba în mănăstiri, spuneau unii. S-a înaintat, aşadar, o mulţime de propuneri, dar cea mai competentă a fost cea care priveşte rolul călugărului de rând. Atunci era profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti Teodor M. Popescu, foarte luminat, foarte învăţat, profesor de patrologie şi istoria Bisericii universale. Era cunoscător al acestor probleme. Chiar teza lui de doctorat avea titlul "Divin şi uman în istoria bisericească", adică a studiat felul cum erau reprezentate diferite categorii de viaţă creştină în istoria bisericească, reprezentate de călugări şi credincioşi, după cum s-a dezvoltat viaţa creştină prin ei în cursul istoriei.

Vorbind despre viaţa călugărească, a spus că cea mai reprezentativă formă creştinească este viaţa monahală. Pe lângă mucenici, al doilea număr mare de sfinţi l-a dat viaţa călugărească.

Părinte, sunt diferenţe între teologia trăită a Bisericii noastre şi orientările occidentale moderniste de astăzi?

Teologia trăită pe care se sprijină Biserica Ortodoxă este monahismul. Cântările bisericeşti, viaţa bisericească şi liturghiile sunt scrise şi alcătuite tot de călugări; lucrările muzicale şi toate lucrările bisericeşti sunt rod al ostenelilor călugăreşti.

Canoanele vechi au rânduit conducerea Bisericii călugărilor şi de aceea faptul că arhiereii sunt aleşi din rândul călugărilor este o recunoaştere a meritelor acestora, a strădaniei pentru înflorirea Bisericii Ortodoxe. Teodor Popescu, analizând monahismul în scrierile lui, ca un bun cunoscător al patrologiei şi al istoriei Bisericii Ortodoxe, a spus: Să trăiască monahii în rânduielile pe care le-au trăit sfinţii dinaintea lor; toţi care au trăit în aceste rânduieli au ajuns sfinţi mari. Să trăiască şi călugării de azi rânduielile cu care poţi să fii sfânt, alte rânduieli pentru a ajunge sfânt nu ştim, dar aceste rânduieli le ştim, deoarece cu ele s-au sfinţit mulţi oameni. Unii zic: ce mă iei tu cu vechiturile astea, să mai înnoim viaţa, căci nu se potrivesc, cum zicea un profesor de la Teologie: Măi, astea se potriveau în vremea Sfinţilor Părinţi, a Sfântului Vasile şi a altora, dar acum nu se mai potrivesc, e nevoie de o altă aşezare. Şi atunci s-a plecat după regula aceea simplă. Copacul acesta al monahismului are roadele vieţii liturgice, ale teologiei, de aceea şi rămân în continuare aceleaşi, nu vin cu noutăţi.

Lumea occidentală vine cu modernismul născut în această lume, în care nu s-a dezvoltat linia tradiţională a Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi. Occidentul are învăţătura lui străină de Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, învăţătura e cu totul diferită; a pierdut dimensiunea Sfinţilor Părinţi. Un teolog catolic, care a venit pe aici acum câteva zile şi era preot, a remarcat faptul că în Occident s-a pierdut dimensiunea spirituală a vieţii creştine, a trăirii autentice.

Ortodoxia nu este numai o învăţătură, ci şi o rânduială de viaţă creştină, o expresie a trăirii Sfinţilor Părinţi; asta înseamnă o luptă împotriva vrăjmaşului pentru a se înduhovnici omul. Toată viaţa creştină constă în lupta cu ispitele şi în împlinirea rânduielilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos; numai aşa se pregăteşte omul pentru viaţa cea fără de sfârşit. Occidentalii au schimbat acest fel de a înţelege lucrurile. Nu mai înţeleg că tot ceea ce face omul bine sau rău îl modelează pentru veşnicie şi că omul trebuie să se înnoiască pe sine. Viziunea Ortodoxiei este aceea că viaţa creştină angajează pe om cu toată fiinţa lui. Monahismul renunţă la toate lucrurile lumeşti, la viaţa familială, cu multele ei probleme, la viaţa socială şi dedică toată activitatea lui slujirii lui Dumnezeu, preocupat fiind să-şi împodobească viaţa cu virtuţi şi să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu.

Vă rugăm să transmiteţi câteva cuvinte de îndemn, de învăţătură pentru credincioşii din ţara noastră care, în ultima vreme, trece prin multe schimbări din punct de vedere social.

Credincioşii îşi dau seama că, dacă doresc să aibă o viaţă deosebită şi să treacă mai uşor prin încercările vieţii, trebuie să ceară ajutorul lui Dumnezeu, pe care îl găsesc în Biserică. În măsura în care Dumnezeu va fi mai prezent în viaţa noastră cea de toate zilele, sunt convins că şi problemele noastre se vor rezolva mai uşor. Nu se poate întâmpla nimic în viaţă fără voia lui Dumnezeu. Şi încercările din viaţa noastră sunt îngăduite de Dumnezeu. Dacă oamenii îşi vor da seama de aceasta, şi anume de faptul că Dumnezeu le îngăduie şi pe cele rele, sunt convins că altfel le va fi viaţa cotidiană.

În măsura în care românii îl vor face mai prezent pe Dumnezeu în viaţa lor, în aceeaşi măsură se va îmbunătăţi şi viaţa familială şi socială în care trăiesc. Şi această prezenţă a lui Dumnezeu o putem face mai simţită luând parte la slujbele Bisericii în duminici şi sărbători, mergând la duhovnic să ne curăţim de păcate. Toate acestea sunt mijloace prin care ne îmbunătăţim viaţa personală şi socială şi ne ajută să tratăm cu dreaptă socoteală aşa-zisele bune civilizaţii ce năvălesc peste ţara noastră. Nu se poate face bine săvârşind păcate şi călcând poruncile lui Dumnezeu.

Şi dacă dorim fiecare să trăim mai bine, numai cu ajutorul lui Dumnezeu este posibil acest lucru. Căci zice: Fără Mine nu puteţi face nimic. Este o mare greşeală să credem că se poate realiza ceva fără ajutorul lui Dumnezeu. Fără ajutorul lui Dumnezeu nu se poate îmbunătăţi viaţa.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!