Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Documentar Doi ani în refugiu la Iaşi

Doi ani în refugiu la Iaşi

Un articol de: Ion Mitican - 11 Decembrie 2007

Împlinindu-se 90 de ani de la nefericitele zile ale Primului război mondial, despre care astăzi prea puţin se ştie, ne-am propus să răsfoim împreună câteva pagini din răbojul lor însângerat şi să aprindem o candelă a aducerilor aminte la altarele slujite de marii noştri înaintaşi.

Fiindcă la 11/24 noiembrie 1916 armatele inamice au trecut Dunărea şi erau aproape de Bucureşti, Consiliul de Miniştri a hotărât transferarea reşedinţei la Iaşi. Aşa cum nota omul politic Constantin Argetoianu, Iaşul a fost „copleşit de puhoiul unei adevărate invazii“: „În câteva zile Iaşii s-au umplut, încât nu-şi mai putea trage omul sufletul“ şi s-a transformat rapid, din oraş patriarhal, cu vreo 80.000 de locuitori, în capitală vremelnică, cu vreo 400.000 de locuitori.

Prinsă în cleştele de foc al celor două alianţe, Antanta şi Puterile Centrale, datorită precarei dotări militare şi lipsei sprijinului aliat promis, cu tot eroismul ostaşilor săi, la jumătatea lui noiembrie 1916, România a pierdut Dobrogea, Oltenia, iar capitala a ajuns în prag de înstrăinare. Fiindcă la 11/24 noiembrie 1916 armatele inamice au trecut Dunărea şi erau aproape de Bucureşti, Consiliul de Miniştri a hotărât transferarea reşedinţei la Iaşi. Ca efect, sâmbătă, 12/25 noiembrie, ministerele şi autorităţile centrale, cu zestrea şi funcţionarii superiori, îmbarcaţi în trenuri, au pornit spre Moldova.

Aşa cum nota omul politic Constantin Argetoianu, într-o săptămână, Iaşul a fost „copleşit de puhoiul unei adevărate invazii“: „În câteva zile Iaşii s-au umplut, încât nu-şi mai putea trage omul sufletul“. Pe lângă autorităţile centrale, către fosta capitală a Moldovei a pornit şi mare parte din protipendada capitalei - numeroşi oameni de cultură, gazetari, bancheri şi moşieri din provinciile ocupate, dar şi mulţi oameni obişnuiţi, fugăriţi de silniciile frontului.

Coadă pentru o porţie de fasole

Drept consecinţă, oraşul s-a supraaglomerat şi nu mai făcea faţă cerinţelor. Rezervele alimentare scăzuseră şi, după cum scria I. G. Duca, pentru o „porţie de fasole“, la restaurante se făcea coadă.

Încercând înfrânarea preţurilor, Consiliul comunal a stabilit menţinerea chiriilor la cotele din octombrie 1915 şi a impus preţuri maximale pentru alimentele de primă necesitate, iar mai târziu, raţii chiar pentru legume, vânzându-se „câţiva ardei, morcovi, gogoşari sau cepe de căciulă“.

Lipsind şi zahărul, s-a interzis cofetarilor fabricarea prăjiturilor sau a torturilor, permiţându-se doar servirea cu zahăr a ceaiului şi a cafelei din orzoaică sau din cicoare prăjită.

Deşi populaţia se zbătea să facă uşoară viaţa refugiaţilor, se simţea mâhnirea şi chiar ostilitatea împotriva parveniţilor care o duceau numai în afaceri tenebroase, petreceri şi desfrâu. Pe străzi foiau maşinile elegante ale suspuşilor, iar pe Lăpuşneau, după-masa se desfăşura parada învârtiţilor, afaceriştilor, scutiţilor de front, pe larg descrisă de gazetele vremii şi cu durere încondeiată de Mihail Sadoveanu în romanul „Strada Lăpuşneanu“ şi de Sandu Teleajen, în volumul „Turnuri în apă“.

Regina a stat două săptămâni în gara Grajduri

Transformarea rapidă a oraşului patriarhal de vreo 80.000 de locuitori în reşedinţă guvernamentală sau capitală vremelnică, cu vreo 400.000 de locuitori, s-a înfăptuit sub conducerea primarului Gh. Mârzescu, care s-a zbătut, împreună cu populaţia, să asigure tuturor un adăpost. Majoritatea instituţiilor de apărare aflându-se pe strada Carol I, Copoul devenise „centrul politic şi al rezistenţei naţionale,“ la poalele sale aflându-se cea mai căutată clădire a vremii: Palatul Cantacuzino, acum Palatul Copiilor.

Pe 12 noiembrie 1916, într-un tren special s-a urcat şi regina Maria cu copiii şi o parte din personalul Palatului regal, plecând iute spre Iaşi, ca „ultima expresie a catastrofei.“ (N. Iorga - „O viaţă de om aşa cum a fost“).

A ajuns în gara Grajduri duminică 13/26 noiembrie şi acolo a rămas vreo două săptămâni, din lipsa unui spaţiu de cazare la Iaşi. Pe lângă dânsa treceau trenuri şi iar trenuri, unele cu ostaşi către front, altele cu răniţi şi mii de refugiaţi spre Iaşi, numai trenul regal stătea. L-a depăşit ca fulgerul şi trenul guvernamental, cu prim-ministrul care rămăsese în capitală până în noaptea de 20 noiembrie/3 decembrie, înainte de căderea Bucureştilor sub ocupaţie, pe 23 noiembrie/6 decembrie (C. Argetoianu).

Din cauza evenimentelor precipitate, la Iaşi nu era nimic pregătit pentru găzduirea familiei regale şi, cu toată zbaterea colonelului Ernest Ballif, ataşat pe lângă regină, nu se găsea un adăpost potrivit. După Unirea din 1859 construindu-se puţin, oraşului îi lipseau clădiri confortabile şi spaţioase pentru un palat regal cu mulţi membri, personal de serviciu şi gardă.

Aşteptând în trenul friguros, tras pe o linie secundară până la găsirea mult doritei locuinţe, regina, copleşită de gânduri, nota, în jurnalul ei: „Am intrat în necunoscut; unde mă duc? Pentru câtă vreme? Toată lumea e îngrozitor de tristă... Nu ştim unde ne vom opri. Tristă aşteptare, cu multe lacrimi. Trec din vagon în vagon încercând să înviorez pe cei mai disperaţi! Pe la vremea prânzului am ajuns la Grajduri, unde am rămas un răstimp, pe când Baliff a plecat la Iaşi cu o locomotivă ca să cerceteze oraşul şi să vadă unde am putea găsi o locuinţă. Suntem cu totul fără veşti. Vremea e rece; în jurul trenului nostru urlă un vânt vijelios“ („Povestea vieţii mele“).

Drumurile şi şoselele erau pline de convoaie nesfârşite de care şi căruţe, trăsuri, cupeuri şi docare. „De-a lungul şoselelor erau numai cai şi boi rămaşi în drum, care îşi dădeau sufletul într-o crudă agonie, sau hoiturile lor înţepenite. Vedeai adesea şi copii morţi de frig şi de foame, părăsiţi pe câmpiile îngheţate de mamele lor, care în goana nebună nu avuseseră nici timpul să-i îngroape. Mulţi copii şi tineri mai ales, evacuaţi în grabă de frică să nu fie prinşi de duşman, veneau pe jos tocmai din fundul Olteniei şi Munteniei cu hainele zdrenţuite, cu ghetele bucăţi în picioare, abia târându-se prin ploaie şi noroi. De multe ori cădeau pe străzi istoviţi, cu ochii stinşi, cu mintea pierdută şi-şi dădeau sufletul înainte de a li se putea da vreun ajutor“ (Elena Th. Emandi, „Refugiaţii - Din anii de durere“).

Moldova devenise un imens lazaret cu toate şcolile prefăcute în spitale şi infirmerii, cu drumurile înecate de cârdurile fără sfârşit ale carelor şi căruţelor cu refugiaţi gemând de durere şi foame şi cu liniile ferate blocate de mulţimea vagoanelor şi a trenurilor, transformate în depozite pe roţi, pline de utilaje, materiale şi maşini smulse, la viteză, din fabricile părăsite.

Reşedinţa din Palatul Cantacuzino de pe Copou

Deasupra Iaşului supraaglomerat coborâse negura zilelor de iarnă, cu frig, nesiguranţă, foamete, mizerie, „intrigi, dureri sincere şi ambiţii perfide“ (I. G. Duca). Despre zilele acelea, trăite în vagonul de reşedinţă, regina mai scria:

„Am petrecut aproape două săptămâni în tren. Ballif (Baliff) mergea mereu la Iaşi căutând o locuinţă pentru mine şi copiii mei. În sfârşit, după multă alergătură, o găsi în casa Comandamentului militar. Mi-a fost pusă la dispoziţe, dar nu era destul de încăpătoare ca să aibă loc şi regele. (Regelui i s-a repartizat casa Cantacuzino-Paşcanu, în care locuise la vizitele anterioare.) Uneori mergeam în oraş cu Ballif, însoţită de câte unul din copii. Toată lumea se revărsase peste Iaşi. Bieţii, tihniţii lui locuitori erau îngroziţi. Orice legătură cu regele era întreruptă. A fost timp de două săptămâni un trai ciudat; eram despărţiţi de orice alte întâmplări ale vieţii. Primirăm vestea căderii Bucureştiului. Aflarăm totodată că Nando (regele), Carol şi Cartierul General se mutau încet, din loc în loc, împreună cu armata ce se retrăgea în Moldova, părăsind oraşele rând pe rând în faţa duşmanului ce înainta mereu. Se dăduse foc la puţurile cu păcură şi la depozitele de grâne. Găzduirea întârziase fiindcă, în casa Cantacuzino, trecută Corpului de Armată, funcţionau unităţi militare legate de activitatea frontului ce trebuiau mutat,e iar încăperile grijite“.

Aşezată în sediul Corpului de Armată, sâmbătă 26 noiembrie/9 decembrie, regina Maria nota: „Era o casă mare, încăpătoare, nu prea ademenitoare, nici frumoasă. dar era un acoperiş şi mă pusei pe lucru ca s-o fac cât se poate de plăcută.“

Prea mult timp de aranjare n-a avut fiindcă, o dată instalată familia regală, reşedinţa a devenit un loc spre care lumea se îndrepta să reclame, să se plângă: „Nesfârşit şir de oameni pe care a trebuit să-i primesc“, scria regina.

„Toată lumea tăbărâse pe regină,“ nota I. G. Duca. Nu lipseau miniştrii, dregătorii şi politicienii refugiaţi la Iaşi. Cu răbdare şi tact, îi primea pe toţi, îi asculta şi se silea să le rezolve problemele. Exista şi nemulţumirea că politicienii „care asigurau la Iaşi continuitatea statului român“ nu se înţelegeau şi păreau lipsiţi de orice orientare. De aceea, dânsa, sfătuită de profesorul Nicolae Iorga, a susţinut alcătuirea unui guvern de coaliţie, realizat la 11/24 decembrie 1916 şi condus de I. I. Brătianu şi Take Ionescu, despre care povesteşte în memorii.

Palatul reginei

Casa fostului logofăt Dumitrache Cantacuzino, ocupată de musafiră, intrase în ochii oraşului chiar din primele zile, lumea botezând-o pe dată „Palatul reginei“. Activă, mergea prin spitale şi sate, se ducea pe front, asculta propunerile ofiţerilor din tranşee şi le ducea regelui pentru a lua măsurile cuvenite. Miniştrii şi politicienii constatau - unii cu consternare - că urmaşa principelui Alfred, duce de Edinburg, al doilea fiu al reginei Victoria a Angliei, dar şi fiica marei ducese Maria Alexandrovna, fata ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei, nu avea odihnă.

Susţinea autoritatea regelui, dar îl ajuta şi în atribuţii, atunci când era ocupat cu problemele frontului, devenind „comandir“ cum o porecleau ofiţerii ruşi, ştiind-o vară a ţarului Nicolae al II-lea şi a regelui George al V-lea. Era şi mai tânără cu 10 ani decât regele, la vremea când soseau la Iaşi, ea având 41 de ani, iar regele 51. Mergând pe front, prin sate şi târguri, discutând de aproape cu oamenii: medici, infirmiere, ostaşi, săteni, dânsa ştia mai bine ca toţi lipsurile de echipamente, de hrană, îmbrăcăminte, muniţie, medicamente şi căuta prin toate mijloacele să le înlăture.

Reduta speranţei din Copou

Şi de aceea, potrivit lui I. G. Duca, pentru a rezolva unele cerinţe arzătoare, de multe ori devenea „impulsivă“, fapt justificat de celălalt memorialist, Constantin Argetoianu: „A fost cât a putut mai mult în mijlocul celor care aveau nevoie de o mângâiere, de o îmbunătăţire a soartei sau a traiului. O găsim în tranşee printre combatanţi, în rândurile înaintate; o găsim în spitale şi în toate posturile sanitare, printre răniţi, printre bolnavi. N-a cunoscut frica de gloanţe şi de bombe, cum n-a cunoscut teama şi scârba de molime…“ atunci când tifosul exantematic făcea ravagii.

În Iaşul sfârşitului de an (1916), copleşit de dureri şi deznădejdi, casa Cantacuzino de la poalele Copoului era singura clădire în care se mai spera şi se credea în izbânda ţării, devenind „Reduta speranţei“, cum scria un gazetar francez sau cum avea să noteze Nicolae Iorga în volumul „O viaţă de om aşa cum a fost“: „Dar unde întâlneam siguranţa neclintită cu privire la neapăratul rezultat al războiului era în Palatul Reginei, care se aşezase la Comandamentul Corpului de Armată, bătrâna casă boierească, plină şi ea de amintiri. Acolo în odăile luminate până târziu, noaptea nu înceta activitatea. Se lucra pentru răniţi, pentru armată, de un grup de doamne alese de regină, se primeau ştiri, se încercau sugestii pe lângă regele mai îndărătnic decât oricând în afirmarea autorităţii sale, se cereau şi se dădeau sfaturi“. Marele salon de baluri se transformase în sală de lucru unde se făceau mănuşi, fulare, pulovere, se coseau cămăşi se producea bandaje pentru răniţi, devenind sediul „Comandamentului de luptă cu toate nevoile“ („Ultima romantică“).

Într-o odaie cu o masă lungă la mijloc, pe care trona un uriaş samovar cu ceai pus la îndemâna vizitatorilor pentru autoservire, întâlnindu-se miniştrii ţărilor aliate şi emisarii europeni, palatul de la poalele Copoului a devenit şi Palatul Micii Europe.

Vreme de doi ani, până în noiembrie 1918, când Guvernul şi regele s-au întors la Bucureşti după victoria aliaţilor, Palatul Reginei a fost punctul central al Iaşilor.

Regele fiind ocupat cu problemele frontului, din ianuarie 1917, şi-a stabilit reşedinţa oficială în fosta locuinţă a lui Cuza Vodă din strada Lăpuşneanu, unde se ţineau consilii militare, şedinţe de lucru, primiri , venind în Copou doar la vremea mesei sau pentru „a trăi câteva ceasuri în oaza de speranţă creată de regină.“

Copoul Rezistenţei Naţionale

Mai sus de regină, doar la câţiva zeci de paşi, era locuinţa generalul Şcerbaceff (1858-1922), comandantul armatei ruse de aproape un milion de oameni, trimisă la îndemnul Antantei pentru ajutor în Moldova. Generalul stătea în casa lui Grigore Iamandi, o clădire ce ieşea pe jumătate în stradă, dorind parcă să amintească trecătorilor că pe vremuri mărginea îngusta uliţă Podul Verde - cum se numea odinioară bulevardul Carol de astăzi.

Fiindcă în februarie 1917 ţarul fusese detronat, puterea luând-o Guvernul socialist al lui Alexandru Kerenski, iar apoi, maximaliştii (numele de atunci al bolşevicilor), Şcerbaceff a fost pus în situaţia de a asista neputincios la dezagregarea armatei sale sub influenţa ideilor maximaliste.

Vizavi de Casa Iamandi, în clădirea Rosetti, existentă şi astăzi (casa cu bolte), locuia omul politic Dimitrie Greceanu (1860-1920), conducătorul fracţiunii conservatoare locale, pro-antantistă, în fruntea căreia se găsea Tache Ionescu (1858-1922).

Fiindcă în decembrie 1916 s-a format Guvernul de coaliţie şi stăpânul casei era şi ministrul Lucrărilor Publice, „la Mitică Greceanu acasă, în biroul lui, o cameră destul de mare, dar fără gust mobilată“ (I. G. Duca), se ţineau consiliile guvernamentale. Aici s-a luat hotărârea ca armata română să se refacă în România şi nu în Rusia cum îndemnau reprezentanţii puterilor aliate, pentru a reduce criza alimentară din ţară. Măsura s-a dovedit salutară căci Rusia avea să fie bântuită de furtuna revoluţiei. Lângă casa lui Greceanu aflându-se palatul hatmanului Toderaş Balş, preluat de Cercul Militar, în odăile acestuia funcţiona Ministerul de Externe ce se lupta pe frontul diplomatic.

În complexul de clădiri al Şcolii Militare lucra Marele Cartier General al Armatei române, aripa din deal găzduind Misiunea franceză sosită în ajutor cu militari şi personal sanitar, iar Şcoala Normală de Fete „M. Sturza“ de vizavi adăpostind Comandamentul trupelor aliate ruse.

Casele din jur erau ocupate de ofiţeri superiori, conducătorul Misiunii, generalul Henri Mathias Berthelot (1861-1931), locuind la profesorul G. Bogdan din strada „40 de Sfinţi“.

Guvernul României era răsfirat în casele din Copou

Ceva mai sus, sub acoperişul profesorului Ioan Paul din strada Asachi la numărul 9 şi-au găsit adăpost Barbu Şt. Delavrancea şi Octavian Goga, redactorul-şef al gazetei combative de front „România“, iar puţin mai încolo, la fostul număr 5, stătea vestitul ministru de Finanţe Emil Costinescu. În locuinţa acestuia „în prima cameră la dreapta cum intrai“, potrivit aceluiaşi memorialist I. G. Duca, „Guvernul României a luat toate măsurile din care după atâtea jertfe trebuia să iasă înfăptuirea visului nostru secular“.

Nu departe, pe strada Lascăr Catargi, unde-i acum Radio Iaşi, avea reşedinţa primul-ministru I. I. Brătianu, alături de Saint Aulaire, ambasadorul Franţei.

Universitatea (aripa din deal) adăpostea Ministerul Instrucţiunii, în Aulă întrunindu-se senatorii atunci când nu aveau şedinţe comune cu deputaţii instalaţi la Teatrul Naţional.

Tot pe Copou în casa Konia din strada Lăţescu (numită azi Titu Maiorescu) la numărul 4, pe dreapta, unde s-a ridicat un bloc, trăia Tache Ionescu, politicianul cu multă experienţă şi spirit de cumpănire a faptelor, în odaia căruia, de asemenea, se aduna Guvernul pentru dezbateri importante.

Clădirea înaltă, cu etaj, rămasă singuratică vizavi de Universitate, aparţinea juristului Gh. Mârzescu, mai întâi primarul care „printr-o minune“ a reuşit să adăpostească miile de disperaţi, sosiţi la porţile Iaşilor în toamna anului 1916, apoi ministrul gospodar al Agriculturii şi Domeniilor în Guvernul de coaliţie şi gazda multor consilii şi întruniri de seamă guvernamentale.

Aşa cum avea să scrie, prin 1929, Vintilă Brătianu: „în casa lui Mârzescu

s-a păstrat în timpul ocupaţiei străine nu numai nădejdea zilelor mai bune, dar şi firul sacru al Rezistenţei Naţionale“. Calea Copoului a fost în întregime strada Rezistenţei Naţionale pe care, seara, ieşenii se plimbau cu steguleţe tricolore în mână fluturându-le prin faţa clădirii unde se instalase Misiunea Puterilor Centrale, venită în locul aceleia franceză, expulzată. La capătul străzii, aşteptau semnalul luptei de eliberare regimentele de infanterie şi cavalerie retrase în cazărmi. Acesta se lansa la 27 octombrie/9 noiembrie 1918 când Guvernul dădea ultimatum trupelor ocupante să părăsească teritoriul României şi se pregătea întoarcerea la Bucureşti. Antanta învinsese, inamicii cerând pace!