Repere şi idei
„Două lozuri”: revenirea în forță a comediei

„Două lozuri”: revenirea în forță a comediei

Elena Dulgheru, 11 Martie 2017

În sfârșit, vedem o comedie românească sadea, care concurează cu marile momente ale comediei noastre clasice, ba chiar, aș zice, le depășește! Credeam că noul cinema românesc lăsase acest gen, în forma sa pură, în seama basarabenilor, pentru a-și urma propensiunea către filmul realist-autoscopic-festivalier, ori către genuri mai „juvenile”, ca thrillerul, farsa, ori către genuri mixte (ca „Love building”, de pildă), în care comicul este doar unul dintre ingrediente. Geometrismul strict al comediei pure părea să îi sperie pe tinerii noștri cineaști. Dar iată că cel de-al doilea lungmetraj al tânărului regizor și scenarist Paul Negoescu înlătură această supoziție. 

Filmul său „Două lozuri”, inspirat (de departe) de nuvela „Două loturi” a lui I.L. Caragiale, repune în drepturi comedia românească, în cele mai glorioase momente ale sale. Filmul său a făcut turul celor mai importante festivaluri ale lumii și are un palmares respectabil. Aș spune chiar că poate concura cu succes (nu la capitolul palmares, unde contextul istoric nu permite asemenea comparații, ci la acela al harismei) cu ecranizarea din 1957 a nuvelei lui Caragiale, „Două lozuri”, proiectul lui Jean Georgescu, pusă în scenă de mai tinerii săi colegi Gheorghe Naghi și Aurel Miheles, avându-l cap de afiș pe neuitatul Grigore Vasiliu-Birlic.

Desigur că cele două adap­tări - cea din 1957, o dramatizare fidelă, cea din 2016, o adaptare foarte liberă, cu o poveste și structură de personaje mult diferite de original - sunt foarte diferite și ca substanță și atmosferă. Filmul din 1957 miza masiv pe personalitatea lui Birlic, care beneficia de momente solo impresionante, ce eviden­țiau dra­ma­tismul cu accente tragice al decăderii unui func­ționar mândru cândva de poziția sa socială (temă în spatele căreia întrezărim modelul din Der letzte Mann al lui W.F. Murnau, 1924), pe când filmul scris și regizat de Paul Negoescu respiră aerul flegmatic-degajat al minimalismului românesc (marca Porumboiu, dar nu numai), în care orice pierdere materială ține deja de specificul național și e tratată implicit comic, cu fata­lismul de rigoare, câtă vreme se conservă marile valori: prietenia și, eventual, iubirea. În acest sens, filmul lui Negoescu se apropie, ca morală și structură, de „Afacerea Est” al lui Igor Cobileanski, produs în același an. Formula ambelor comedii o putem defini: „Un road-movie cu trei fraieri săraci lipiți dintr-o țară săracă, în căutarea marii îmbogățiri”.

Până și tripletul comic de prieteni din cele două filme are cam aceeași structură funcțională: unul este îndrăgostit, având nevoie de bani ca să-și recupereze iubita (având, astfel, motivele cele mai nobile de a aspira la „potul cel mare”), altul are aere de intelectual falit (asi­gurând un comentariu parodic asupra stării de fapt generale), iar altul este „meșterul bun la toate” și motorul acțiunii. Această paralelă structurală nu înseamnă defel calchiere sau deficit de originalitate, ci fundamentarea pe aceeași școală și pe același model dramaturgic.

În rest, cele două filme își au, fiecare, specificul și umorile lor, atât Igor Cobileanski, cât și mai tânărul Paul Negoescu fiind cineaști suficient de maturi, de talentați și de personali, pentru a-și impune o marcă proprie coerentă filmelor lor.

O calitate rară a filmului „Două lozuri” al lui Negoescu este lipsa cinismului și a mizan­tropiei, atât de redundante în noul cinema românesc. Filmul respiră prin ritm - bine echilibrat în privința raportului dintre acțiune și acumularea stărilor interioare cu potențial comic -, prin coordonarea excelentă dintre actori, mai ales a celor din tripletul protagonist (Dorian Boguță, Dragoș Bucur și Alexandru Papadopol), prin naturalețe și prin calitatea excepțională a replicilor. Inclusiv scurtele excursuri exotice (în apartamentul cu hippioți drogați, în cel cu fete de consum, în casa ghicitoarelor), prilejuite de căutarea răufăcă­torilor, sunt tratate fără în­groșări și cu o naturalețe pe care nu am mai întâlnit-o în filmul românesc. Cadrele fixe, specifice „minimalismului”, conferă acea simplitate și aer sec, în care umorul de calitate își pune mai bine în evidență valoarea, fără a sufoca. Acesta - bine dozat, pe o curbă asemeni celei dramaturgice, atent urmărită - atinge une­ori cote impresionante, ca în secvența identificării mașinii negre drept albă în fața po­lițistului rutier, în momentul recuperării borsetei furate, când hoții aproape coalizează cu păgubașii, dar mai ales în scena apoteotică finală (vizualizată într-un singur cadru-detaliu), a încercării de dezlipire a biletului de loterie câștigător de pe ușa frigiderului. Flash-urile din genericul final, care taie ritmic dreptunghiul de ecran ce surprinde zadarnicele străduințe, soldate cu luarea în spate a ușii de frigider, pecetluiesc iremediabila și candida prostie omenească din cele mai bune tradiții ale snoavei românești, de la po­veștile cu Păcală la cele ale lui Ion Creangă. Modele care nu ies scolastic și strident în prim-plan (ca în comediile de tristă amin­tire ale lui Geo Saizescu), ci animă ascuns, din umbră, un spirit al umorului și joie de vivre-ului românesc, pe care filmul autohton încă are a-l ­descoperi.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!