Evanghelia de Duminică
Dumnezeu cheamă la bucuriile Împărăției pe toți oamenii

Dumnezeu cheamă la bucuriile Împărăției pe toți oamenii

Pr. Conf. Dr. Patriciu Vlaicu, 06 Septembrie 2015

Duminica a 14-a după Rusalii
(Pilda nunții fiului de împărat) Matei 22, 2-14

Zis-a Domnul pilda aceasta: Împărăția cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său. Și a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiți la nuntă, dar ei n-au voit să vină. Iarăși a trimis alte slugi, zicând: Spuneți celor chemați: Iată, am pregătit ospățul meu; juncii mei și cele îngrășate s-au junghiat și toate sunt gata. Veniți la nuntă! Dar ei, fără să țină seama, s-au dus, unul la țarina sa, altul la neguțătoria lui; iar ceilalți, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit și le-au ucis. Auzind împăratul de acestea, s-a umplut de mânie și, trimițând oștile sale, au nimicit pe ucigașii aceia și cetății lor i-au dat foc. Apoi a zis către slugile sale: Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici. Mergeți, deci, la răspântiile drumurilor și, pe câți veți găsi, chemați-i la nuntă. Atunci, ieșind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toți câți i-au găsit, și răi și buni, și s-a umplut casa nunții cu oaspeți. Iar Împăratul, intrând ca să privească pe oaspeți, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă și i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. Atunci împăratul a zis slujitorilor: Legați-l de picioare și de mâini și aruncați-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși.

În Duminica a 14-a după Rusalii, textul Sfintei Evanghelii ne aduce în atenție pilda nunții fiului de împărat, rostită de către Mântuitorul, conform relatării Evanghelistului Matei, în ultimele zile înainte de Sfintele Pătimiri. Această prezentare face parte dintr-un buchet de învăță­turi care îi pregătesc pe Apostoli în vederea asumării misiunii care îi așteaptă, folosind asocieri ce îl fac pe om să înțeleagă că Împărăția lui Dumnezeu nu este străină de trăirile și atitudinile pe care le dobândește și le asumă în această viață. Astfel, ea este o continuare a mesajului transmis în Duminica a 13-a după Rusalii, prin pilda lucrătorilor viei, dobândind un înțeles aparte și datorită asocierii cu semnificația primei duminici din anul bisericesc.

Marcată de imperativul asumării slujirii devotate în via Domnului și de semnificația începutului de an ca timp al bilan­țului și al proiectelor, pilda de azi ne îndeamnă la o conștien­ti­zare a dinamicii spirituale și implicit la asumarea trăirii în Hristos ca participare la realitățile Împărăției lui Dumnezeu.

Dincolo de înțelesul istoric, fiecare parabolă are un mesaj profetic

Mântuitorul a vorbit în mai multe rânduri despre Împărăția cerurilor, folosind parabola ca mijloc prin care înțelegerea omului este sprijinită de analogii accesibile intelectului. Cu două duminici în urmă, dialogul cu tânărul bogat a subliniat că omul moștenește Împărăția asumându-și calea descoperită poporului ales prin Lege, dar că dincolo de împlinirea poruncilor mai este o etapă a desăvâr­șirii, aceea de asumare a lucrării pentru care suntem aleși. Duminica trecută, prin pilda lucrătorilor răi din via Domnului, Evanghelia ne-a arătat că nu este suficient să faci parte dintre cei chemați la lucrarea lui Dumnezeu în lumea aceasta, importante sunt roadele lucrării. Dacă apropiații nu vădesc roadele Împărăției și se înstrăinează de calea mântuirii, Dumnezeu poate face fii ai Săi pe cei dintre neamuri.
Duminica aceasta, mesajul este continuat, parcă mai explicit, imaginea nunții fiului de împărat împărtășindu-ne aspectele funda­mentale ale Împărăției: bucuria și comuniunea responsabilă.
Așadar, în aceste ultime trei săptămâni, observăm cum Hristos, aflându-Se înainte de Pătimiri, vorbește din ce în ce mai stăruitor despre realitatea Împă­răției cerurilor. Unele aspecte au fost prezentate explicit, altele voalat, parabolele permițând punerea în valoare a aspectelor greu de înțeles cu mintea omului, în măsura disponibilității celor ce ascultă.
În același timp, este important să înțelegem că parabolele nu se epuizează printr-o lectură conjuncturală. Este specific lor să dezvolte două dimensiuni: una ca răspuns imediat la o anumită căutare, iar alta care trece dincolo de timp și spațiu, o perspectivă ce depășește înțelesul contextual istoric și se adresează fiecărei generații, până la sfâr­șitul veacurilor, cu un mesaj profetic.
În cele ce urmează vom ține cont de aceste două dimensiuni, încercând ca într-o primă cheie de lectură să înțelegem ceea ce Hristos a dorit să le transmită imediat celor cărora le vorbea, iar apoi să discernem ceea ce ne este transmis peste timp până în ziua de azi.

Nunta, prilej de bucurie în comuniune

La prima vedere, pilda nunții fiului de împărat nu pune prea multe dificultăți de interpretare. Din lecturarea pericopei înțele­gem că Împăratul este Dumnezeu, Fiul este Hristos, mireasa este comunitatea celor ce participă la viața în Hristos, Biserica, prorocii, învățătorii și apostolii sunt chemătorii, cei care refuză participarea sunt cei mulți din poporul lui Israel, iar cei chemați de la răscrucile drumului sunt cei puțini din poporul ales și neamurile. Persoana care acceptă invitația, dar prin ținută dove­dește că nu cinstește chemarea, este îndepărtată și aruncată în întunericul lipsei comuniunii.
Invitația a fost adresată pentru un moment de bucurie, prile­juit de împlinirea familiei împă­rătești prin nunta Fiului. Împăratul și-ar fi dorit să-i aibă nuntași pe cei apropiați, pe care-i considera casnici. Observăm însă că aceștia nu au știut să prețuiască chemarea, nu au cinstit bucuria împăratului, pre­ocupați fiind de problemele zilnice și chiar răspunzând binelui cu rău. În acest context, la nuntă sunt invitați cei care au bucuria de a primi această chemare ca pe un dar.
Chemarea la Viață este un dar al lui Dumnezeu, iar Viața în comuniune cu Dumnezeu este răspunsul nostru liber la invita­ția Ziditorului. Darul trimite întotdeauna la dăruitor și dobân­dește o valoare amplificată de iubirea ce stă la temelia dăruirii. Nu poți primi cu bucurie un dar fără a asuma sentimental gestul. Din acest motiv, refuzarea daru­lui este de fapt o dovadă a in­di­ferenței sau chiar a adversității.

„Au adunat pe toți câți i-au găsit, și răi și buni, și s-a umplut casa nunții”

Textul Evangheliei ne spune că au fost chemați la nuntă toți cei găsiți la răspântiile drumului, „și răi și buni“, și „s-a umplut casa cu oaspeți“. Hristos ne ajută să înțelegem că așezarea oamenilor în categorii de răi sau buni este o atitudine superficială și subiectivă. Chemarea are puterea de a schimba. Cel ce nu vădește în el bunătate poate să fie marcat de o chemare importantă și a­ceasta să facă să rodească în el sămânța așezată încă de la zămislire, făcând lucrător poten­țialul dumnezeiesc împărtășit tuturor oamenilor fără discriminare. Cel ce pare a fi bun ar putea să dovedească slăbiciune și nevrednicie dacă ajunge să nu cinstească chemarea.
La prima vedere am putea crede că persoanele invitate în ultimă instanță au acceptat chemarea din interes, aflându-se în nevoie. Observăm însă că, fiind vorba de o chemare la bucuria familiei Împăratului, cei care au primit cu conștiință curată invi­tația au participat printr-o atitudine de respect, cinstind bucu­ria și onoarea făcută. Cel ce nu a înțeles relația dintre dar și dăruitor, dintre chemare la bucuria Stăpânului și propria atitudine, este îndepărtat.
Ce a vrut să transmită Hristos prin sublinierea excluderii celui ce nu era îmbrăcat în haină de nuntă? Este vorba oare de un cod vestimentar sau de atitudini protocolare impuse pentru a marca starea de comuniune? Ar fi greu de imaginat aceasta, având în vedere că au fost che­mați oameni de la răscrucile drumului, buni sau răi. Haina de nuntă înseamnă de fapt o înveș­mântare într-o atitudine de respect față de cel ce invită, atitudine luminoasă, participarea la bucuria nunții fără a o umbri prin necurăție, indiferen­ță și atitudine dezagreabilă.
Pentru cei care participă la nuntirea Fiului lui Dumnezeu cu Biserica, haina luminoasă a Botezului este vădită prin lepădarea vieții păcătoase, o curățire ce ne face vrednici de prăznuire în casa Împăratului. Apocalipsa subliniază acest lucru spunând: „Fericiţi cei ce spală veşmintele lor ca să aibă stăpânire peste pomul vieţii şi prin porţi să intre în cetate!“ (Apoc. 22, 14)
Observăm că atitudinea Împăratului față de cel ce nu avea haina de nuntă era una prietenoasă, dispus să înțeleagă nepu­tința și slăbiciunile care vin de dincolo de voința omului. Abia atunci când persoana în cauză tace, complăcându-se în starea aceasta nepotrivită, Împăratul dă sentința de îndepărtare.

Chemarea Domnului și răspunsul omului

Sfârșitul pericopei este marcat de sentința: „Mulți sunt che­mați, dar puțini sunt aleși.“
La o primă vedere, aceste cuvinte par să fie adresate Apostolilor, pentru a-i întări în misiu­nea lor. Ei sunt primii aleși la slujire, o slujire care îi face păr­tași încă din această viață lucrării Împărăției. Alegerea este și consecința răspunsului la chemare. Cel ales se distinge de mul­țimea celor chemați printr-o participare implicată, entuziastă, luminoasă, care recomandă pentru slujire.
Aceste cuvinte lansează cea de-a doua perspectivă, dimensiunea profetică marcată de specificul Cuvântului lui Dumnezeu, hrănitor până la sfârșitul veacurilor, prin răspunsuri inepuizabile pe măsura disponibili­tății fiecăruia de a se împărtăși cu Darul Cuvântului. Această a doua cheie de lectură poate să ne fie folositoare nouă, celor de azi, care în prima duminică din Anul bisericesc suntem invi­tați să medităm la modul în care, prin peregrinările vremelnice, participăm la nunta Fiului Împăratului Împăraților, la taina Bisericii.
Dumnezeu cheamă la bucuriile Împărăției pe toți oamenii, indiferent de modul în care sunt cata­logați, buni sau răi, fiecare având un potențial dumnezeiesc așezat în fire încă de la ză­mislire. Chemarea dumnezeiască asumată de om în toată libertatea poate să transfigureze, să-l facă să se înveșmânteze cu haina luminoasă a asemănării cu Dumnezeu. Această revenire în fire trebuie să se manifeste ca răspuns la chemare, astfel încât participarea noastră la Taina Bisericii să fie înveșmân­tată în haina strălucitoare a entuziasmului și statorniciei în creștere duhovnicească.
La prima vedere, cuvintele „Mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși” ar putea să ne lase impresia că alegerea este un act unilateral.
Chemarea, așa cum o vesteș­te Evanghelia de azi, este adresată oamenilor din cele patru zări, Dumnezeu dorind ca „tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină“ (I Tim. 2, 4). Pe măsură ce a­ceastă chemare primește răspuns, Dumnezeu îl așază pe fiecare în slujirea ce i se potrivește cel mai bine, care rezonează cu darurile pe care Dumnezeu le-a așezat în om.

Conlucrarea cu harul face din fiecare creștin un apostol

Participarea noastră la Nunta Fiului de Împărat, în care Hristos nuntește cu Biserica, comunitatea celor care Îl asumă drept cap și în care fiecare persoană este mădular în parte, este o formă de asumare a apostoliei. A­cest dar al participării active la lucrarea Bisericii este foarte complex și acoperă întreaga sferă de împlinire a vocațiilor omenești. Și de aceea, atunci când Biserica primește în sânul ei un nou membru, încă de la primele rugăciuni săvâr­șite pentru cel „chemat la sfânta luminare“ este vădită solicitarea unei implicări active în via­ța Bisericii, preotul cerând lui Dumnezeu ca acesta să devină vrednic ostaș, slujitor devotat al lui Hristos. Rugăciunile ce precedă nașterea din apă și din Duh arată că, dacă omul ajunge să fie împreună-lucrător cu Daruri­le Sfântului Duh, sporind aşeză­mântul harului, prin angajarea pe calea Bisericii, ia plata chemării celei de Sus. Astfel putem înțelege că această conlucrare cu Harul în așezarea la care ne cheamă Dumnezeu face din fiecare creștin un apostol și din fiecare viață în Hristos o apostolie.
Această înțelegere ar putea să ne pună pe gânduri, pentru că însăși ideea de a fi lucrători în ogorul Domnului ni se pare ceva îndepărtat, fiind marcați de imaginea unei misiuni biseri­cești rezervate celor care se disting prin vocația clericală sau monastică. Nimic mai neadevărat! Fiecare persoană botezată este mădular viu, cu un rol de asumat în viața Bisericii.
În rugăciunea pe care preotul o face la tunderea din cadrul slujbei Botezului este explicit afirmată asemănarea acestui gest cu învestirea pe care Saul o îm­plinește în numele lui Dumnezeu pentru David. Această tundere și punere a mâinilor este de fapt o integrare în apostolie.
Fiecare creștin are vocația de a se implica în slujirea Bisericii, așa cum am arătat mai sus, fiind împreună-lucrător cu darul Sfântului Duh, sporind aşezământul harului. Harul dumnezeiesc sta­tornicește și desăvârșește omul în atitudinea asumată, de aceea, pentru ca harul să fie lucrător, el trebuie să întâlnească voința omului angajată pe calea Împă­răției, astfel încât Dumnezeu să-l poată alege la slujire.

Participarea la nunta Fiului de Împărat - implicarea în viața Bisericii

În zilele noastre este mai important ca oricând ca fiecare creș­tin să-și asume participarea implicată la Nunta fiului de Împărat. Fiecare dintre noi trebuie să înțeleagă consecințele înveș­mân­tării în Hristos, într-o lume în care oamenii se poartă ca și cum Dumnezeu nu ar exista. Vădirea în noi a asemănării cu Dumnezeu prin participarea conștientă și implicată la viața Bisericii face ca Biserica însăși să fie receptată de către societate ca un factor de dinamism, pacificator și roditor prin faptele care îl dovedesc pe Hristos lucrător în lume. Biserica nu își împlinește vocația prin rezultate statistice și doar prin­tr-un efort de comunicare și integrare socială a mulțimilor. Ea trebuie să-și asume rolul de aluat care dospește frământătura (Mt. 13, 33). O Biserică vie este vădită prin mulțimea celor care se simt mădulare vii, participând cu bucurie și entuziasm la mărturia lui Hristos în lume. Această mărturie nu este neapărat una de proclamare, ci una de implicare. Fiecare credincios care participă la viața Bisericii se face părtaș lucrării harului și este ales pentru a duce această lucrare în mediul în care își petrece cea mai mare parte a timpului, în anturajul personal și la locul de muncă. La o astfel de mărturie suntem aleși cei din ziua de azi, cu atât mai mult cu cât lumea are mare reticență față de încadrarea instituționa­lă. Fiecare mirean pecetluit cu pecetea Darului Sfântului Duh este purtător în lume al roadelor Duhului care sunt, după cum ne arată Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni: „dragostea, bucuria, pacea, îndelun­gă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia“ (Gal. 5, 22-23). Astfel de atitudini nu pot fi îngrădite de nimeni și de nimic, „împotriva unora ca acestea nu este lege“ ( Gal. 5, 23). Ele sunt mijloace aflate la dispoziția fiecărui creștin, prin care poate transfigura lumea.
Suntem noi pregătiți să fim aleși pentru o astfel de lucrare?
Mesajul acesta preluat din pericopa de azi ne poate cutremura. Este realist să credem noi că fiecare în parte și toți împreună am putea transforma lumea?
Unul dintre cei mai mari teologi ai secolului XX, Olivier Clement, dă la această întrebare un răspuns realist. El spune: „Dumnezeu nu așteaptă de la noi să facem din lumea aceasta un Rai, ci să facem tot ce ține de noi pentru ca ea să nu devină iad!“
Dumnezeu să ne dea puterea de a primi chemarea și prin râvna, disponibilitatea și entuziasmul nostru să fim pregătiți spre slujirile pentru care ne alege Hristos.


Galerie foto:
 

 

 

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!