Repere şi idei
Echilibrul între indulgență și exigență

Echilibrul între indulgență și exigență

Pr. Constantin Ghiță, 19 Iunie 2018

Chiar dacă doctrina Bisericii este ne­schimbătoare, o întrebare legitimă necesită atenția noastră: Care este soluția de comunicare a învăță­turii Bisericii către tineret și societatea secularizată?

Sunt vizate mai ales acele subiecte sensibile despre viața intimă: castitate, concubinaj, homosexualitate, abstinența în posturi, avortul, contracepția neabortivă ș.a.m.d. Chiar și fii sau fiice ale Bisericii reacționează, uneori, cu dezamăgire și revoltă, când învățătura de credință ortodoxă nu le încuviințează patima sau păcatul.

De aceea, semnala și Olivier Clément, se impune mai multă reflecție asupra limbajului teologic prin care Biserica își transmite mesajul către societate: „A te adresa tinerilor cu un limbaj de judecare a sexualității, în perspectiva a ceea ce este permis și interzis, când ei nici măcar nu știu foarte bine dacă au credință în Dumnezeu, nu este doar absurd, ci și criminal” (Trupul morții și al slavei. Scurtă introducere la o poetică a trupului, Editura Christiana, București, 1996, p. 74).

Împrietenirea tinerilor cu Hristos și foamea după cuvântul lui Dumnezeu țin de un prim obiectiv al procesului de catehizare. Și „dacă ating deja o anumită maturitate, o anumită intensitate de viață spirituală, atunci li se poate vorbi de castitate (...) ca scop la care se ajunge treptat, fără a-și dramatiza rătăcirile de moment, fără a cristaliza noțiunea de păcat pe sexualitate” (Op. cit., p. 75).

Prin urmare, ținta superioară este dobândirea unei concepții creștine asupra vieții și ulterior atingerea unor înalte exigențe morale. Începătorii în tainele credinței nu se împacă ușor cu ideea de a renunța la unele obiceiuri care sunt în conflict cu moralitatea. Aceștia, spunea și misticul spaniol Ioan al Crucii, „nutresc dorința ca Dumnezeu să dorească ceea ce doresc ei și se întristează când trebuie să dorească ei ceea ce dorește Dumnezeu” (Noaptea întunecată a sufletului, Editura Herald, București, 2018, p. 69). Ei ar vrea să meargă pe drumul vieții spirituale fără eforturi și sacrificii în lupta cu păcatul: „Dorind să pășească pe calea spirituală după propria plăcere și propriul gust, lor le repugnă calea cea îngustă care, după cuvintele lui Cristos, duce la viață (Mt, 7, 14)” (Op. cit., p. 70).

În înțelepciunea sa pastorală, Biserica arată întotdeauna spre culmea idealului moral, spre ceea ce dorește Dumnezeu de la noi, dar înțelege realist că nu toți se pot înălța la măsura desăvârșirii. De aceea, Biserica iartă și îngăduie anumite slăbiciuni omenești pe principiul răului cel mai mic, cu condiția ca păcătosul să fie angajat în lupta cu păcatul. Sfântul Macarie de la Optina explica însă că este mai rodnic să împlinești voința Domnului decât să îți cultivi voia proprie: „Dumnezeu dorește anumite lucruri și îngăduie altele. Acest al doilea fel se manifestă atunci când insistăm să facem lucrurile așa cum credem noi că este mai bine. Însă când ne lăsăm de bunăvoie și cu încredere în voia lui Dumnezeu, El ne arată cel dintâi fel, care până la urmă se dovedește cel mai folositor pentru noi” (Povețe duhov­ni­cești, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egume­nița, fără an, p. 32).

Biserica aplică așadar și principiul iconomiei și al pogorămintelor în relație cu credincioșii, ținând seama de ritmul lor diferit de pârguire duhovnicească și de condițiile specifice de viață ale fiecăruia. Totuși, ceea ce vrea să ne comunice Biserica este că nici omul însuși nu se împacă în conștiința sa cu pogorămintele și indulgența față de păcatele sale. El însuși cere mai mult de la sine și nu își află adevărata odihnă și liniște a sufletului decât prin ascultare de voința altuia (a duhovnicului) și împlinirea exactă a poruncilor dumnezeiești.

Un prim pas spre împăcarea cu conștiința este ascultarea din iubire, nu de formă sau de frică. Dacă întâmpini dificultăți în a simți dragoste, C.S. Lewis recomandă să împlinești faptele bune silindu-te prin voință: „Nu vă irosiți timpul întrebându-vă dacă-l iubiți pe aproapele vostru; acționați ca și când l-ați iubi (...) Când te comporți ca și cum ai iubi pe cineva, vei ajunge să îl iubești cu adevărat” (Creștinismul redus la esențe, Editura Societatea Misionară Română, 1991, p. 92).

Și, mai departe, împlinind voia altuia descoperi că de fapt aceasta era și dorința ta cea mai intimă, pe care nu puteai să o vezi când era acoperită de rezerve, împotriviri, orgolii și alte măști ale eului egoist. În felul acesta se exprima și Avva Dorotei: „Şi astfel, fără să voiască să facă voia lui, se află totdeauna făcând-o pe aceasta” („Învățături”, în Filocalia..., vol. IX, Editura IBMBOR, București, 1980, p. 493). Adică, tâlcuia părintele Rafail Noica: „Făcând ascultare în Duh, mă trezesc dintr-o dată: «păi, Doamne, asta-i ce voiam!»  Până la urmă acesta este lucrul către care năzuiam” (Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 20).


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!