Împreună, spre bucuria Învierii...

Noaptea și-a lăsat ușor cortina de stele peste cerul de catifea. Cu puțină vreme înainte, cohortă de îngeri coborâse tiptil treptele Raiului pentru a pluti, printre oameni și sfinți, în mijlocul Corăbiilor luminate palid, mirosind a parfum de tămâie și de Denie. Târziu, ne-am retras în chiliuța noastră dragă, noi, doi copii și-o mămică, la ceas de sfântă şi tainică rugăciune: „Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie... Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău... Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin”.

Bucuria rugăciunii Sfântului Efrem Sirul ne-a învăluit lăcaşul de tihnă şi odihnă într-o pace divină, readucând în prezent timpul sacru al Învierii. Puii mamii şi-au plecat genunchii la rugă, iar glasurile lor angelice au deschis cerul inimii măicuţei lor. Și apoi, pentru că Moș Ene dădea târcoale genelor altor puișori, dar de puii mamii parcă uitase, am întârziat tustrei, clipe îmbelșugate, pe tărâmul poveștilor și al sfaturilor duhov­nicești.

Povești, mami, povești cu Sfinți pentru copii cuminți!, a răsunat în tăcerea nopţii clinchetul vocii ostenite de joacă a puiului celui mic. Şi caierul poveştilor a început să se depene fir cu fir... Dar cu ce minunății îi poate învălui măicuţa, acum, în timp de răstignire a sufletului şi a trupului, decât cu sfaturi și cu povestioare duhovnicești?

Dragii mamii, așa cum Dumnezeu a pregătit mai întâi pământul și bunătățile dintr-însul și a văzut că toate „erau bune foarte” (Facerea 1, 31), și apoi l-a făcut pe om - cunună a creației - să stăpânească peste toate și să le pună nume (Facerea 2, 19), tot așa se pregătește și natura-ntreagă, îmbrăcându-se în haina parfumată și multicoloră a florilor, în raze de aur și în cântec de păsări ca să-L primească pe Mântuitorul Său. Ei, dragii mamii, noi, oamenii, ar trebui să învățăm de la natură cum să ne primenim trupurile și sufletele pentru a-L primi cât mai curat și mai frumos pe Domnul nostru Iisus Hristos. Și cum putem, noi, copii, să devenim strălucitori ca soarele și parfumați ca florile?

Prin spovedanie, măicuță!, au răspuns glăscioarele puilor de om. Așa este, dragii mamii, trebuie să ne îngrijim trupurile, dar și sufletele, prin spovedanie. Iar pentru aceasta, trebuie să ne rugăm mai mult, să postim, să iubim, să iertăm, să facem cât mai multe fapte de milostenie și să mergem la  duhovnic pentru a ne descărca, prin el, în fața lui Dumnezeu, desăguța cu răutăți, pe care le-am adunat în suflețelele noastre, de la ultima spovedanie.

Sfântul Siluan Athonitul ne spunea, dragii mamii, că „Domnul iubește mult pe păcătosul ce se pocăiește și îl strânge cu drag la pieptul Său, spunându-i: Unde-ai fost, copilul meu? De multă vreme te aștept”. Cuvintele Sfântului Siluan îmi amintesc de dragostea cu care îl aștepta tatăl pe fiul risipitor!, a intervenit puiul cel mare. Mama a mângâiat cu dragoste cosițele de aur ale fetiței și a continuat: Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă și el să avem îndrăzneală, „să nu ne rușinăm de pocăință, ci de păcat, căci păcatul este rana, iar pocăința este vindecarea”, sfătuindu-ne să ne spovedim și să ne ridicăm din păcat cu nădejde, căci „a cădea în păcat e omenește, a te ridica din el este dumnezeiește, iar a rămâne în păcat e diavolește”. Ce ne mai spunea sfântul? „Ești drept? Să nu cazi în păcat! Ești păcătos? Nu deznădăjdui! Și, dacă păcătuiești în fiecare zi, în fiecare zi să te pocăiești, căci nu-i lucru cumplit să cazi, cumplit lucru este să rămâi jos”.

Cu multă căință și responsabilitate trebuie să mergem la spovedanie, copiii mei! Un părinte spunea că trebuie să ne spovedim mereu ca și cum ar fi ultima dată, că oricum, odată, va fi ultima dată și trebuie să ne întrebăm: dacă după această spovedanie am merge în fața lui Dumnezeu, cum ne-ar fi conștiința? Liniștită? Împăcată? Am fi noi vrednici de un locșor în Rai, măcar după ușă, unde se ține măturica? Dragul nostru părinte Proclu - cel care se smerea zicând „nimica sunt, nimica pot, nimica am”- ne spunea și el, cu mare grijă părintească: „dacă facem păcate și nu ne spovedim, atunci Dumnezeu Își retrage harul Său de la noi”, apoi ne încuraja zicându-ne că ,,pe păcătoși, dacă îi prinde moartea ridicându-se, câștigă mântuirea”.

La fel cum a câștigat-o și tâlharul de pe cruce, nu-i așa mami?, șopti puiul cel mic... Mama a aprobat binevoitor, mângâindu-i părul moale și bălai și mirându-se că micuțul rezistă orei târzii. A continuat, apoi, să dăruiască puilor de om amintiri cu părintele Proclu, care, când mergea la mărturisire, își întreba conștiința: ,,Conștiință, spune drept, dacă mor acum, mă mântuiesc? Îi place lui Dumnezeu ce fac sau nu?”

Grijă mare de suflet, copiii mamii! Acum, voi sunteți acoperiți de rugăciunea mamei și a părintelui duhovnic, iar suflețelele voastre sunt potire prăfuite de mici vinovății ale vârstei copilăriei, dar încă nepervertite de ură, de îndoieli, de păcate grele. Vremea va trece, puii mamii, iar voi vă veți lua zborul. Multe ispite vă vor înconjura, multe furtuni se vor abate asupra suflețelelor voastre. Veți fi loviți de biciul cuvântului batjocoritor, vor fi oameni și fapte care vor încerca să vă depărteze de Credință, de Dragoste, de Adevăr, de Biserica lui Hristos. Vor încerca să vă strecoare în suflet spinii deznădejdii, ai ignoranței și frica omenească, dar voi, copiii mei, să aveți curaj, să vă țineți strâns de Corabia în care v-a crescut mama și în care v-a oblojit rănile sufletești părintele duhovnic. Să nu aveți teamă de nimic! Sfântul Paisie Aghioritul ne spunea că ,,pe cât se unește cineva mai deplin cu Dumnezeu, pe atât nu se teme de nimic”. Ia amintiți-vă ce ziceau bătrânii noștri din popor, prin cuvintele lui Făt-Frumos? Țineți  minte, copiii mei? Când zmeul se lua la trântă cu voinicul, ce-l întreba? ,,De cine ți-e teamă, Făt-Frumos?” Și ce-i răspundea flăcăul? ,,De nimeni în lumea asta, afară de Dumnezeu!” Înțelegeți, copiii mei, ce taină e ascunsă aici, în înțelepciunea basmelor noastre românești? Frica de Dumnezeu, care nu e frică omenească, ci e grija neadormită a sufletului de a nu-L supăra pe Dumnezeu prin fapte rele...

Dragii mamii, pe marea învolburată a vieții, în timp, unii vă vor îndemna să vă pierdeți încrederea în duhovnic, să vă rușinați a vă spune păcatele; alții vor încerca să scoată la iveală și să judece neputințe omenești, greșeli ale duhovnicilor, așa cum se întâmplă azi prin mass-media, tocmai pentru că diavolul vrea să depărteze oamenii de Biserică. Omul este astăzi interesat de ce se întâmplă în ograda altuia, de ,,paiul” din ochiul fratelui, dar nu vede ,,bârna” din ochiul lui (Matei 7, 1-5). Puii mamii, să purtați „ochelari” de cal, când vi se arată cu degetul rana altuia și să vă acoperiți urechile, când zgomotul lumii va aduce de pe tărâmuri străine vești despre căderile altora. Vă ajung durerile și neputințele voastre! Nu vă încărcați cu păcate străine, copiii mei! Fiecare om răspunde pentru greșelile lui! Nu te va judeca Dumnezeu pentru greșelile altuia, iar tu, copile, să nu iei piatra să arunci spre nici un om care greșește (Ioan 8, 7), ci roagă-te pentru el, cu dragoste, cu milă, cu iertare (Matei 5, 44-48).

Cu mult după miezul nopții, la portița pleoapelor a doi copii și-o mămică a început să bată încet-încet Moș Ene. S-a lăsat cam mult așteptat, moșneagul, dar, într-un târziu, a apărut. Mai întâi, l-a luat pe brațe și l-a purtat în lumea viselor frumoase pe puiul cel mic, apoi, ne-a învăluit și pe noi, cei mai mărișori, în mreaja liniștii divine...

Horă de îngeri în jurul viselor și visurilor voastre, copiii mei... și drum luminos, cu suflete de crin și gânduri de pace, tuturor, spre Învierea lui Hristos!