Fondurile europene, o şansă pentru patrimoniul bisericesc

Ionuț Bursuc este antreprenor și consultant cu o vastă experiență în gestionarea și implementarea proiectelor finanțate din fonduri europene nerambursabile în diverse domenii, inclusiv restaurarea și valorificarea turistică a patrimoniului cultural, formare și consiliere profesională, asistență socială, reabilitarea infrastructurii publice și dezvoltarea comu­nităților locale. Proiectele pe care le-a ges­tionat au avut ca beneficiari instituții publice, organizații nonguvernamentale și unități de cult, contribuind la reabilitarea și promovarea patrimoniului cultural, reabilitarea și dotarea infrastructurilor educa­ționale, facilitarea unor soluții de sprijin pentru persoane aparținând categoriilor defavorizate, sau implementarea sistemelor de energie regenerabilă. În interviul de faţă ne vorbeşte despre modul în care Biserica poate accesa fonduri europene pentru restaurarea sau punerea în valoare a ansamblurilor parohiale sau mănăstireşti.

Ce a însemnat pentru România aderarea la Uniunea Europeană din punctul de vedere al valorificării patrimoniului cultural naţional?

Aderarea României la Uniunea Europeană, în 2007, a avut un impact semnificativ asupra valorificării patrimoniului cultural național, deschizând oportunități noi de finanțare și promovare a patrimoniului cultural material și ima­terial, complementare celor existente deja la nivel național. Odată cu aderarea la UE s-a conturat oportunitatea accesării de fonduri nerambursabile în cadrul mai multor programe de finanțare, care din fericire au inclus și componenta aceasta, de restaurare și punere în valoare din punct de vedere turistic a monumentelor istorice. Prin accesul la fondurile europene, România a avut astfel posibilitatea de a dezvolta proiecte ample de restaurare, conservare și promovare a siturilor istorice și a monumentelor de patrimoniu.

Printre programele care au inclus măsuri de restaurare a monumentelor istorice se numără Programul Operațional Regional - în edițiile 2007-2013 și 2014-2020, Programul Național de Dezvoltare Rurală și Granturile SEE, iar rezultatele concrete ale acestor programe pot fi consultate în rapoartele finale publicate de către fiecare autoritate de management care a coordonat aceste programe. Nu știu să existe o bază de date centralizată a tuturor acestor intervenţii dedicate monumentelor istorice, dar la nivel naţional se poate vorbi în mod sigur de câteva sute de obiective de patrimoniu care au beneficiat de finanțare din aceste surse. Fondurile alocate de Uniunea Europeană au fost susținute și de o cofinanțare de la bugetul de stat și în general și de o contribuție din partea beneficiarilor. Această abordare sinergică a condus la salvarea unui număr semnificativ de monumente de la degradare și în unele situații chiar de la colaps iminent.

Așadar, oportunitatea aceasta de finanțare a fost cumva și o invitație la co-responsabilitate din partea actorilor interesați, în frunte cu proprietarii imobilelor - entități publice sau private, care au manifestat un grad foarte ridicat de interes pentru acest tip de proiecte, dată fiind concurența înregistrată în accesarea acestor finanțări. Chiar și în prezent, după mai bine de un deceniu de la aderarea la UE, și în urma finalizării programelor de finanțare amintite anterior, interesul pentru finanțările care vizează restaurarea și promovarea obiectivelor de patrimoniu rămâne foarte ridicat. Programele de finanțare care se derulează în prezent și care includ măsuri specifice dedicate promovării obiectivelor de patrimoniu sunt foarte solicitate, fapt explicabil probabil prin prisma numărului mare de monumente istorice clasificate la nivel național, dar și a nevoii de intervenții de specialitate pentru restaurarea acestora. Totodată, se constată un interes și pentru accesarea de finanțări care vizează promovarea patrimoniului cultural imaterial - tradiții locale, ocupații tradiționale, muzică și festivaluri folclorice, gastronomie etc., dat fiind faptul că, cel puțin în programele de finanțare anterioare, promovarea acestui tip de patrimoniu nu a fost suficient de mult integrată în cadrul acțiunilor eligibile pentru finanțare. Beneficiile valorificării patrimoniului cultural național sunt evidente și variază de la consolidarea identității culturale și a coeziunii sociale la nivelul comunităților, până la creșterea veniturilor din turism, cu beneficii ­directe asupra comunităților locale și a societății în ansamblu.

Cât de mult a contat accesul la fonduri europene pentru restaurarea monumentelor ecleziastice din ţara noastră?

Consider că a contat mult, întrucât în România monumentele ecleziastice dețin o pondere ridicată în raport cu restul monumentelor existente. Conform datelor oficiale, România are peste 30.000 de monumente istorice clasificate în grupa A (de interes național și universal) și grupa B (de interes local). Dintre acestea, monumentele ecleziastice, cum sunt bisericile, mănăstirile și alte lăcașuri de cult, constituie o categorie importantă, în special în contextul patrimoniului spiritual și turistic. În Regiunea Nord-Est, de exemplu, monumentele ecleziastice au o prezență majoră, cu ansambluri monahale cu valori artistice și arhitecturale deosebite sau biserici de lemn, unele incluse în patrimoniul UNESCO. Aceste obiective de patrimoniu sunt vizitate anual de sute de mii de turiști, pelerini sau credincioși veniți din toate colțurile lumii, având și un rol semnificativ în promovarea turismului religios și cultural. Includerea acestor obiective restaurate în rutele de turism cultural și religios existente deja la nivel european reprezintă o perspectivă imensă, atât de promovare a dezvoltării regionale locale, cât și de mărturisire și împărtășire a acestor valori către un orizont cât mai larg de persoane. Consider că din acest punct de vedere încă este mult de lucru și ar trebui ca în completarea demersului de restaurare a monumentelor să existe o și mai mare preocupare față de promovarea autentică a acestor valori de patrimoniu restaurate.

Este demn de remarcat faptul că în România monumentele ecleziastice sunt în majoritatea cazurilor obiective funcționale din perspectiva statutului lor de lăcașuri de cult, adică își servesc menirea pentru care au fost edificate, nu sunt doar piese de muzeu frumos decorate. Acest lucru le conferă o valoare intrinsecă cu sem­ni­ficații și mai profunde, fiind parte integrantă din viața unei comunități, fie că vorbim de o comunitate parohială sau de o obște monahală. Aceste lăcașuri de cult - în anumite situații adevărate capodopere de arhitectură, odată cu trecerea secolelor, presupun inter­venții extrem de costisitoare și complexe din punct de vedere tehnic, necesitând echipe multidisciplinare pentru o abordare corectă și completă de restaurare. Costurile fiind foarte ridicate, nu pot fi acoperite din surse curente de venit, astfel că oportunitatea unor astfel de surse de finanțare nerambursabilă este mai mult decât salutară.

Fără acest sprijin material, cum ar fi arătat bisericile şi mănăstirile ale căror proiecte le-aţi supravegheat?

Am să vă răspund printr-un exemplu concret, și am putea prezenta și altele: Mănăstirea Tazlău din județul Neamț este o ctitorie ștefaniană situată într-o regiune de un pitoresc deosebit, datată pentru prima dată în anul 1458, remarcându-se printre cele mai importante monumente din zona Neamțului. De-a lungul timpului, așezământul nemțean a fost înzestrat cu danii de mai mulți voievozi, printre ctitori numărându-se Petru Rareș, Alexandru Lăpuș­neanu, Petru Șchiopu, domnitorii Movilești, aceștia fiind înscriși în registrele mănăstirii. În secolul al 17-lea, Mănăstirea Tazlău era recunoscută ca una dintre mănăstirile cu o viață spirituală aleasă, adânc înrădăcinată în tradiția creștinismului răsăritean ortodox, însă printr-o succesiune de conjuncturi nefavorabile, de-a lungul secolelor 18 și 19, comunitatea monahilor se reduce numeric, viața spirituală a mănăstirii intră în declin, lucrările de reparații, întreținere și restaurare stagnează, iar un incendiu petrecut în anul 1879 a distrus clopotnița și casa domnească, fapt care a reprezentat de fapt sfârșitul vieții mănăstirești la Tazlău. Începând cu anul 1894, mănăstirea este declarată biserică parohială, până în anul 1990, când, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, este reînființată mănăstirea de monahi, statut pe care acest așezământ îl deține și astăzi. De-a lungul secolului 20, au fost numeroase încercări de restaurare sau punere în valoare, însă resursele limitate nu au permis intervenții ample, care să abordeze ansamblul ca un tot unitar, cu o coerență practică a soluțiilor de restaurare și punere în valoare. Biserica, elementul central al ansamblului, s-a păstrat într-o formă relativ acceptabilă, fiind în permanență utilizată ca lăcaș de cult, însă celelalte elemente ale ansamblului au ajuns într-o stare avansată de degradare, restaurarea dovedindu-se a fi de maximă urgență și strict necesară.

Printr-un proiect finanțat în perioada 2017-2023, în cadrul Programului Operațional Regional 2014-2020, acest așezământ și-a recăpătat demnitatea cuvenită, fiind restaurat integral, iar în viitor există așteptări ca impactul social și chiar economic la nivelul comunității locale, dar și al zonei de sud a județului Neamț, să fie unul semnificativ prin creșterea nivelului de interes turistic și de pelerinaj la nivel regional. Fără finanțarea prin fonduri europene nerambursabile, Mănăstirea Tazlău ar fi continuat probabil să se degradeze, având în vedere că anterior proiectului multe dintre clădirile ansamblului erau într-o stare avansată de deteriorare. În lipsa acestui proiect, este foarte probabil ca ansamblul să nu fi fost restaurat la nivelul impus de standardele patrimoniului cultural și istoric, punând în pericol nu doar valoarea sa artistică și spirituală, dar și potențialul de a deveni un punct de atracție turistică și economică pentru regiune.

V-aţi ocupat în special de implementarea de proiecte europene în Regiunea de dezvoltare Nord-Est. Cum a valorificat Biserica Ortodoxă Română această oportunitate?

Printr-o abordare matură și foarte responsabilă din partea Centrului eparhial al Arhiepiscopiei Iaşilor atât în raport cu nevoia de restaurare a monumentelor, cât și cu disciplina impusă de cheltuirea fondurilor europene. S-au constituit echipe multidisciplinare de specialiști din diverse domenii - economic, tehnic etc., care au înțeles corect mecanismul accesării și implementării finanțărilor nerambursabile, dar și importanța conlucrării, atât pe plan insti­tu­țional, cât și în raport cu toate entitățile implicate în pregătirea și implementarea unor astfel de proiecte. Odată creat mecanismul și probat în practică, el a putut fi cu ușurință extrapolat, extins și multiplicat cu rezultate vizibile. Cu toate acestea, numărul mare de monumente de patrimoniu care încă necesită intervenții de restaurare reprezintă o provocare căreia cu greu i se face față, în condiții de resurse și oportunități limitate.

Consider că o șansă deosebită în acest demers a reprezentat-o buna colaborare pe care Biserica a avut-o cu autoritățile de management și agențiile pentru dezvoltare regională implicate în gestionarea și monitorizarea proiectelor finanțate din fonduri nerambursabile. Atât ­în Regiunea Nord-Est, unde am participat la ­implementarea unui număr mai mare de proiecte, dar și în cazul altor regiuni, cum ar fi Regiunea București-Ilfov, am constatat o deschidere deosebită și disponibilitate de consultare din partea agențiilor pentru dezvoltare regională, fapt care a permis implementarea cu succes a proiectelor propuse de unitățile de cult.

Ce i-aţi răspunde unui eurosceptic care consideră că integrarea europeană i-ar putea aduce atingere libertăţii religioase?

Cred că euro-optimiști și eurosceptici există de la un capăt la altul al Europei, dar în fiecare zi, și unii și ceilalți se trezesc în aceeași casă: Europa. Și e firesc ca fiecare să fie preocupat ca locul în care trăiește - în definitiv casa sa - să fie unul mai sigur, mai prosper, mai îngrijit pentru a-și putea urma aspirațiile și viața așa cum își dorește. Protejarea drepturilor fundamentale, inclusiv libertatea religioasă, reprezintă un angajament clar asumat de Uniunea Europeană, fiind stipulată în articolul 10 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care garantează explicit dreptul la libertate de gândire, de conștiință și de religie, inclusiv dreptul de a-ți manifesta public religia sau convingerile în mod individual sau colectiv. Prin urmare, consider că mai important decât a ne teme de riscurile privind încălcarea libertății religioase este a vedea ce putem face pentru a ne cultiva, exersa și aprofunda identitatea și valorile care ne reprezintă și de a le promova către ceilalți, în speranța că îi vom îmbogăți spiritual.

Din fericire, efervescența duhovnicească și practică a comunităților românești din diaspora europeană reprezintă o mărturie a modului în care valorile proprii pot fi practicate și promovate chiar și în contexte nu întotdeauna favorabile. Numărul mare de tineri atașați valorilor creș­tine, implicați în activitățile acestor comu­nități, reprezintă o încurajare și o speranță și pentru noi, și pentru Europa.