Eminescu, arheul spiritual al neamului nostru

Eminescu, arheul spiritual al neamului nostru

Dumitru Manolache, 26 August 2018

„De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a, Că nu mai poate străbate/ de atâta străinătate.” Aceste versuri sunt scrise în limba celui care nu putea rămâne doar spectator la realitățile vremii sale, cel care nu-și dorea o țară ciopârțită de imperiile vecine. Sunt cuvintele celui care se opunea societății inculte și accepta drept coloană vertebrală pentru tot românul doar valorile autentice. Vă propunem în continuare un interviu despre acest „român absolut” cu domnul profesor Theodor Codreanu, reputat eminescolog, critic, istoric literar, prozator şi membru în Adunarea eparhială Huși.

Domnule profesor, spuneaţi într-un interviu că „Nu poţi să-l citeşti pe Eminescu fără să afli ceva nou, chiar reluând acelaşi text”. În virtutea acestei observaţii, aţi mai aflat ceva nou despre Eminescu şi despre idealul unităţii naţionale pentru care el a militat cu atâta dăruire?

Vă fac o primă mărturisire: la Editura „Contemporanul. Ideea europeană”, condusă de eminentul prozator Nicolae Breban, am sub tipar ediţia a doua a cărţii mele, din 2012, Basarabia eminesciană. „Recitind” ceea ce a scris publicistul referitor la Basarabia, eu am relaţionat destinul acestei părţi de ţară cu destinul lui dramatic. În consecinţă, am aflat mereu lucruri noi şi semnificative despre Eminescu, care a gândit problema reîntregirii neamului nostru pe modelul Daciei Mari, dar în cu totul alt sens decât o proiecta ţarina Ecaterina a II-a, care concepea o ţară-tampon între Imperiul Ţarist şi cel Habsburgic, sub directa „protecţie” a suveranilor petersburghezi. Aşa a şi numit poetul, provizoriu, viitoarea Românie Mare, după exemplul „Daciei literare”, celebra publicaţie a lui Mihail Kogălniceanu de la 1840. În acest sens, în ianuarie 1882, poetul a intrat în proaspăt înfiinţata „Societate Carpaţii” chiar în simbolica zi de 24 ianuarie, a Micii Uniri de la 1859, societate care cuprindea îndeobşte pe ardelenii din Principate şi pe mulţi dintre cei de dincolo de munţi, având drept scop unirea Transilvaniei cu Patria-mamă. Între junimişti, au aderat la societate Eminescu, ca veritabil lider, Ion Creangă, Titu Maiorescu şi alţii. Aşadar, Eminescu avea în minte elaborarea şi realizarea unui program de unitate naţională, în care accentul principal, în cadrul „Societăţii Carpaţii”, se punea pe Ardealul în care românii erau supuşi unor privaţiuni dure odată cu instaurarea dualismului austro-ungar de la 1867. În acelaşi timp, el va elabora o viziune proprie cu privire la faptul că Dacia Mare nu putea fi de conceput fără întreaga Basarabie şi fără Bucovina lui dragă. Între 1876-1879, scrie sute de articole referitoare la Basarabia, condamnând, cu verva-i cunoscută, noul rapt al celor trei judeţe sudice redobândite de Moldova prin Tratatul de la Paris din 1856. În centrul articolelor din acei ani se situează cel mai consistent studiu din vremea respectivă privind năpăstuita provincie românească, studiu intitulat Basarabia. Aşa cum va observa şi Nicolae Iorga, în această analiză impresionează extraordinara informaţie istorică pe care o poseda Eminescu, capacitatea de a încadra evenimentele hegelian, în desfăşurarea lor, capacitate vizibilă, altminteri, şi în grandiosul poem Memento mori. În cele cinci episoade ale studiului publicate în ziarul „Timpul” între 3 şi 14 martie 1878, când între Turcia şi Rusia s-au încheiat preliminariile păcii de la San Stefano (19 februarie/ 3 martie), el tratează amplu situaţia Basarabiei, începând cu numele şi terminând cu starea ei politică la vremea aceea. Stare văzută prin prisma războiului ruso-turc, faţă de care România se văzuse nevoită să iasă din neutralitate şi să încheie Convenţia de la Livadia, prin care se înlesnea trecerea trupelor imperiale către Bulgaria, graniţele fiindu-i garantate. Când, însă, aflându-se la mare ananghie, trupele ţarului au cerut, prin marele duce Nicolae, ca armata română să treacă Dunărea şi să participe la înfrângerea armatei turceşti, Alexandru al II-lea a refuzat cobeligeranţa, pretinzând, ca aliat, păgubirea ţării de cele trei judeţe sudice. Iată de ce, în acest context, se va adeveri, într-un mod profetic, intuiţia de geniu a poetului, faptul că fundamentarea unei Mari Uniri trebuia să înceapă cu Basarabia. Şi ea, Basarabia, în chip eminescian, va fi prima provincie care va cere întregirea cu România, la 27 martie 1918.

Cu un alt prilej afirmaţi, domnule profesor, că Eminescu a fost jertfit pentru idealul înfăptuirii Daciei Mari. De ce credeţi acest lucru?

Nu e vorba de crezut, ci de constatat, pur şi simplu. În raporturile diplomatice dintre Principate şi cele trei imperii mărginaşe nouă, au existat trei episoade în care publicistul Eminescu a fost declarat, indirect, persona non grata: întâia oară i s-a intentat un proces de presă în urma organizării cunoscutei serbări de la Putna, culminând cu cele trei articole-studii apărute în „Federaţiunea” de la Pesta (Să facem un Congres, În unire e tăria, Echilibrul), semnate cu pseudonimul Varro. Atât patronul ziarului, Alexandru Roman, cât şi Ion Poruţiu, redactorul-şef, duceau o campanie împotriva abuzurilor dualismului austro-ungar faţă de români. Eminescu li s-a alăturat. A fost o întreagă poveste cu acest proces de presă din care Eminescu a scăpat necondamnat ca prin urechile acului, Poruţiu refuzând să divulge cine se ascundea sub pseudonimul Varro. Văzând că Poruţiu este tras la răspundere (citat la 26 octombrie 1870 de judecătorul de instrucţie Tuschner), Eminescu şi-a dezvăluit paternitatea celor trei articole. Tărăgănarea procesului a dus, în cele din urmă, la prescrierea faptelor. Al doilea episod s-a petrecut chiar în timpul Războiului de Independenţă. Tonul articolelor eminesciene i-a determinat pe prietenii poetului să-l îndepărteze din Capitală în timpul tratativelor de la Berlin, trimiţându-l la moşia Floreşti-Gorj a lui Nicolae Mandrea, sub pretextul traducerii cărţii lui Eudoxiu Hurmuzachi, Fragmente din istoria românilor. În al treilea episod, nimic nu l-a mai putut salva pe Eminescu: 28 iunie 1883. Conjunctura istorică şi realităţile politice au fost extrem de complicate. În preajma anului 1883, România hotărâse ca alianţele ei europene să nu mai „parieze” pe afinităţile franco-române, care au stat la baza mişcării revoluţionare de la 1848, ci să treacă la cotitura către lumea germană. În cursul acelui an s-au derulat tratative secrete la Viena, privitor la orientarea politicii româneşti către Austro-Ungaria şi Germania, Viena garantând securitatea în faţa expansiunii ţariste. Prima condiţie, în context, era ca România să renunţe la pretenţiile ei de eliberare şi unire cu Ardealul şi cu Bucovina. Situaţia a intrat într-o criză explozivă în momentul în care, la Iași, cu prilejul dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare, Petre Grădișteanu a ținut un discurs care a ofensat profund Viena. Acesta, adresându-se principelui Carol I, i-a spus că din coroana lui lipsesc câteva pietre prețioase, precum Ardealul, Basarabia și Bucovina. Faptul a produs un adevărat cutremur diplomatic. Viena i-a ameninţat cu război pe oficialii români. Petre Grădișteanu împreună cu ministrul de externe, Dimitrie A. Sturdza, au fost nevoiţi să plece la Viena şi să retracteze cele spuse la Iaşi. Iar în context, în mod inevitabil, Eminescu, care făcea parte din „Societatea Carpaţii”, trebuia să fie potolit, cum cerea în telegrama de la Viena, din timpul tratativelor, Petre P. Carp: „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”. Acesta însă nu putea fi potolit altfel decât prin înlăturarea din presă. Pe 28 iunie 1883, Eminescu publică ultimul articol din „Timpul” despre libertatea presei. Şi se considera un necruţător apărător al acesteia. În aceeaşi zi au fost expulzaţi din ţară Zamfir C. Arbore, ziaristul Émile Galli, care conducea, simbolic vorbind, un organ de presă în limba franceză (cu semnificativul titlu L’Indépendence roumaine), şi a fost desfiinţată „Societatea Carpații”, ceea ce a însemnat o lovitură puternică pentru Eminescu. El a fost atunci „trădat” de liderii ardeleni ai „Societăţii”, unul dintre ei fiind G. Ocăşanu, dovedit a fi fost agent secret al Vienei. Trauma l-a dus în cele din urmă la sanatoriul doctorului Șuţu în cămaşă de forţă. Detalii documentate găsiţi în cărţile lui Nicolae Georgescu.

Într-un articol scris de Eminescu, intitulat România și Austro-Ungaria, vorbeşte despre „o Dacie ideală, care se realizează pe zi ce trece”. Credeţi că la vremea când scria acest articol avea o previziune a Marii Uniri?

Cu siguranţă. Prin „Dacia ideală”, Eminescu înţelegea unitatea spirituală şi lingvistică a României, postamentul sigur al viitoarei înfăptuiri politice. Dacă soarta ar fi fost bună cu el, ar fi ajuns să prindă ziua Marii Uniri. Drama existenţei sale de om trecător însă a făcut ca visul lui să se oprească doar la „Dacia ideală”. Prin acest concept el înţelegea, ca şi Mihail Kogălniceanu la 1840, mai întâi o unitate spirituală a tuturor provinciilor româneşti. Eminescu era convins că atâta vreme cât se vor conserva şi se vor dezvolta condiţiile „Daciei spirituale”, nimic nu va împiedica în viitor să se realizeze şi politic „Dacia ideală”. Asta şi spune el în legătură cu pierderea celor trei judeţe basarabene la 1878: „Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult de atâta, încrederea în trăinicia poporului român”. Aceasta este marea primejdie ce pândeşte poporul român, mai ales în zilele noastre, când ţara e în disoluţie, iar noi credem că sărbătorim Centenarul Marii Uniri! Întrucât destinul i-a fost împotrivă, Eminescu a trebuit să se mulţumească doar cu „Dacia ideală”, dar care e temelia României arheice. Tocmai aici trebuie căutat miracolul eminescian: el a gândit „Dacia ideală”, să nu uităm s-o spunem, şi prin prisma spiritualităţii noastre creştin-ortodoxe. România ideală implică jertfa golgotică, iar Eminescu ştia foarte bine că fără jertfă nimic nu poate fi împlinit. El numea jertfa - încercare. De aceea, în conjunctura Războiului de Independenţă, nu a elogiat, la modul festivist, eroismul luptătorilor români pe câmpurile de luptă din Bulgaria, ca Vasile Alecsandri sau George Coşbuc, ci a mers mai departe, în numele adevărului, consemnând şi starea jalnică a armatei, insuficient pregătită şi dotată, dar şi afacerile oneroase ale îmbogăţiţilor de război. „Adevărul, spunea el, este crud, dar numai el foloseşte!” Indiscutabil, Eminescu i-a preţuit enorm pe ostaşii veniţi din toate colţurile României. În memoria jertfei lor, el este cel dintâi care emite ideea construirii unei Catedrale a Mântuirii Neamului, catedrală care, iată, se împlineşte abia în zilele Centenarului Marii Uniri şi care are atâţia duşmani şi printre românii rătăciţi în visele mancurtizante ale celor cuprinşi de febra ideologică a „corectitudinii politice”. Aşadar, actuala Catedrală a Mântuirii Neamului, care se va sfinţi în noiembrie 2018, o datorăm şi lui Eminescu. Această catedrală este arheul românesc, memoria peste veacuri a Fiinţei noastre. Cine s-o fi gândit mai profund decât Eminescu?

Domnule profesor, să încercăm acum un exerciţiu de ima­ginaţie: Dacă ar fi trăit, în decembrie 1918, Eminescu ar fi avut 68 de ani. Credeţi că ar fi mers la Alba Iulia? Şi, dacă da, ce ar fi spus el acolo? Ce ar fi recitat?

Cum să nu fi mers, dacă el a fost promotorul principal al unirii Ardealului cu Patria-mamă? Acest lucru poate fi argumentat şi cu momentul sărbătorii de la Putna, din august 1871. El a fost inima acelui eveniment extraordinar. Pentru asta, după cum am văzut, ca şi pentru articolele publicate în „Federațiunea” din Pesta, Eminescu a trecut şi primejdiile unui proces de presă. Există un echivalent ardelean şi bucovinean al studiului Basarabia, anume excepţionala prelecţiune junimistă de la 1876, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate. Iar la nivelul întregii opere poetice, extraordinara Doină citită la Iaşi, la Junimea, în ziua dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare, la 6 iunie 1883. Eu cred că la Alba Iulia 1918 el ar fi citit aceeaşi Doină atât de blamată şi azi de către neamicii românilor. Ceea ce a făcut Eminescu atunci pentru celebrarea moştenirii istorice a lui Ștefan cel Mare, la 1870-1871, la 1877-1878, la 1883, ar fi repetat, cu siguranţă, la Alba Iulia întregitoare. Ștefan cel Mare şi Marea Unire reprezentau pentru el un simbol. Ardeleanul Lucian Blaga ştia, ca şi Eminescu, faptul că Ştefan este arheul politic al românilor, renăscut, vremelnic, şi în Mihai Viteazul. Blaga a spus că domnia lui Ștefan cel Mare a însemnat, pentru români, realizarea unor „zări împărăteşti”. Pe care urmaşii nu au ştiut să le păstreze şi să le aducă mai aproape de noi decât abia în anul de graţie 1918.

Care este părerea dumneavoastră despre România actuală? Ce ar putea deveni această ţară fără Eminescu?

Trăim o perioadă a modei demitizărilor. Eu am fost şocat, bunăoară, şi am şi luat atitudine în presă pe această temă, în momentul în care „Concursul naţional de limbă și literatură română” nu a mai purtat numele lui Eminescu, fiind preferat cel al lui G. Călinescu. Indiscutabil şi acesta este o mare personalitate a culturii noastre. Dar Călinescu însuşi s-ar fi revoltat văzând „rebotezarea” concursului respectiv, pentru că el este cel care, în monumentala lui Istorie a literaturii române de la origini până în prezent (1941), l-a evaluat, în contextul arhitecturii sale unice, pe Eminescu în postura de „poet naţional”. Sintagmă care azi supără enorm pe cei care nu-l mai vor în centrul spiritualităţii noastre. Toţi marii noştri intelectuali au recunoscut în Eminescu ceea ce noi numim astăzi „centrul iradiant al canonului literar românesc”, începând cu profeţia lui Titu Maiorescu din finalul studiului Eminescu şi poeziile lui (1889) şi până la Nichita Stănescu sau regretatul Dimitrie Vatamaniuc. Această centralitate a lui Eminescu înseamnă recunoaşterea că el este arheul spiritual al neamului nostru. Şi că, renunţând la el, noi de fapt ne cam sinucidem spiritual. Fără un pilon de rezistenţă, neamul nostru este în mare primejdie. Vedeţi, asistăm cu durere, în mod paradoxal, în acest an centenar, la o disoluţie a neamului. După cum deja am amintit, Eminescu a prevăzut şi această eventuală nenorocire a pierderii încrederii în destinul nostru ca neam! A şi căutat să explice „răul dinlăuntru” care vine din adâncurile istoriei, din adâncurile biblice ale fratricidului Cain şi Abel. El a elaborat, pe urmele lui Dimitrie Bolintineanu, o teorie a „golului etnic”. A observat că în patria noastră, partidele politice, spre deosebire de cele din alte zone ale Europei, nu sunt organizaţii de idei şi de principii, ci facţiuni de interese.

Această boală vine chiar din sistemul electiv al domniilor româneşti. Eminescu observă că acolo unde principiul dinastic al eredităţii nu a dăinuit, ca în Polonia şi în România, aceste ţări au fost la cheremul unor imperii, în contextul diferitelor conjuncturi istorice. El spune textual că în momentul în care partidele, la noi, sunt de interese şi nu de ideal naţional, ele, când ţara se află în primejdie, în loc să-şi dea mâna şi să pornească pe calea rezistenţei naţionale, dimpotrivă, ura fiind atât de mare, cer ajutor de la străini pentru a-şi impune interesele. Este un exemplu clasic, în acest sens, tratat de Costache Negruzzi în nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul: domnitorii noştri se duceau fie la polonezi, fie la turci, fie la ruşi pentru a-l dărâma pe adversar şi a pune mâna pe putere. „Discordia dinlăuntru, lipsa unor dinastii constante au transformat ţara aproape în paşalâc”, spune Eminescu în conferinţa Influenţa austriacă asupra românilor din Principate. Despre alianţa lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare observă: „Destul numai să pomenim că alianţa de la Lusc dintre Petru cel Mare şi Dim. Cantemir ne-a costat domnia naţională şi un veac de înjosire şi de mizerie, iar cea mai nouă alianţă dintre Rusia şi noi a început a aduna nouri grei deasupra noastră. Basarabia, mănăstirile închinate, mii de oameni pierduţi în bătălie, zeci de milioane de lei aruncate în Dunăre şi în fine poate existenţa poporului românesc pusă în joc, iată binele de care ni se cere a ne bucura şi a fi mulţămitori”. Boala aceasta a fost observată încă de la 1848 şi de Saint Marc Girardin, un mare prieten al poporului român, care observa că lupta dintre partide riscă să compromită naţia română în faţa Europei. Lucru ce se întâmplă, din păcate, şi în prezent, când toată lumea vorbeşte de Centenarul Marii Uniri, pe când, în realitate, adevărata temă a acestui centenar este întrebarea: de ce România n-a fost în stare să conserve minunea istorică petrecută acum un veac la Alba Iulia? Iar cu această întrebare revin la cea pusă de dumneavoastră: Ce ar putea deveni această ţară fără Eminescu? Răspunsul la această întrebare esenţială l-a dat, din exil, Vintilă Horia, în cartea apărută postum, în 2015, Memoriile unui fost Săgetător: „Matca noastră stilistică are un nume, nu numai de ţară, dar şi de om. Apariţia lui Eminescu în cultura românească coincide cu momentul în care redevenim o entitate politică independentă. E ca un fel de acoperire spirituală a unei viguroase manifestări politice. Fără Eminescu, România poate că nici nu ar fi putut exista, sau ar fi fost altceva, o înfiripare nestatornică în aerul timpului”.

Domnule profesor, mulţumesc mult!

Mulţumirea e din partea mea.


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!