Episcopul Anton Durcovici a murit prin înfometare

Cornel Cadar, 15 Mai 2008

Evenimente importante au loc la Iaşi în zilele de 16 şi 17 mai. Acestea sunt legate de împlinirea a 120 de ani de la naştere şi 60 de ani de la consacrarea ca episcop de Iaşi a episcopului Anton Durcovici, martor şi mărturisitor al credinţei, născut în anul 1888 şi mort în închisoarea din Sighetu Marmaţiei la 10 decembrie 1951.

Este vorba de un Simpozion omagial şi o Sfântă Liturghie pontificală cu participarea nunţiului apostolic şi a tuturor episcopilor catolici de ambele rituri din România, întruniţi la Iaşi în şedinţa de primăvară a Conferinţei Episcopilor din România.

La sfârşitul Sfintei Liturghii din ziua de măine, 17 mai, în Catedrala romano-catolică „Adormirea Maicii Domnului“ din Iaşi, se va aşeza o urnă cu pământ adus din Sighetu Marmaţiei, locul unde a murit şi a fost înmormântat, fără cruce, episcopul Durcovici. În acelaşi timp, pe un perete al catedralei se va aşeza şi se va sfinţi o placă de marmură dedicată episcopului martir.

Anton Durcovici s-a născut la 17 mai 1888 în Bad Deutsch- Altenburg, în Austria. În anul 1994, împreună cu mama sa, a venit în Iaşi, unde a frecventat timp de doi ani cursurile Şcolii Elementare a Parohiei Catolice. A continuat şcoala la Ploieşti şi Bucureşti, după care s-a înscris ca seminarist la Liceul „Sfântul Iosif“ din capitală (1898-1906). La 30 octombrie 1906 a fost trimis la Roma pentru a-şi continua studiile teologice (1906- 1911). A fost sfinţit preot la 24 septembrie 1910 la Roma, iar la 29 iulie 1911 s-a reîntors în ţară. Aici a fost mai mulţi ani profesor, după care a activat la Tulcea, Târgovişte şi Giurgiu. După Primul Război Mondial, a ocupat diferite funcţii în cadrul Arhidiecezei de Bucureşti: vicar general al Mitropoliei de Bucureşti, rector şi profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti, precum şi canonic al aceleiaşi arhidieceze.

A fost numit de papa Pius al XII-lea episcop al Diecezei de Iaşi la 30 octombrie 1947. La 5 aprilie 1948 a fost consacrat de nunţiul apostolic Gerald Patrik OâHara la Bucureşti, iar înscăunarea la Iaşi a avut loc la 14 aprilie acelaşi an. Ca motto pe stema episcopală şi-a ales textul: „Fericit poporul al cărui Dumnezeu este Domnul“ (Ps. 143, 15).

În timpul scurtei sale păstoriri a Diecezei de Iaşi, episcopul Durcovici a vizitat parohiile din Moldova, însufleţind inimile enoriaşilor. Îi îndeamnă pe credincioşi să-şi păstreze credinţa. Ţara era încercată de sărăcia de după război, de secetă şi de foamete. Comuniştii îşi consolidau puterea. Episcopul, gândindu-se la timpurile care aveau să vină când mulţi dintre credincioşi vor rămâne fără preoţi, orânduieşte ca în fiecare seară în toate bisericile şi să se repete două-trei întrebări din catehism cu tot poporul.

Acţiunile şi cuvintele sale au atras atenţia regimului comunist. Securitatea îl urmăreşte pas cu pas. Este considerat duşman al regimului comunist, „o piedică în drumul spre socialism“ şi coordonator al rezistenţei anticomuniste din partea Bisericii Catolice.

La 26 iunie 1949, în timp ce mergea spre Popeşti-Leordeni pentru a administra taina Sfântului Mir, a fost arestat de Securitate. În amiaza mare, este lovit şi băgat forţat într-o maşină. Este bătut şi maltratat la Ministerul de Interne din Bucureşti, dus la Jilava (iunie 1950) şi apoi la Sighetu Marmaţiei (17 septembrie 1951), unde moare în „celula morţii“ la 10 decembrie 1951.

Între timp, o comisie militară alcătuită din generalii Al. Nicolschi şi Vl. Mazuru îl condamnă în lipsă la „închisoare administrativă“.

Un martor, prezent în momentul când episcopul a fost adus la Sighet, notează: „Spre miezul nopţii, un trup scheletic, dezbrăcat, plin de răni şi sânge, a fost aruncat într-o celulă unde se mai aflau 15 suflete chinuite. În faţa acestei scene, pr. Friedrich s-a repezit cu o pătură şi l-a acoperit. Din cauza durerilor şi a gerului, episcopul Durcovici n-a putut dormi şi în acea noapte a mai găsit tăria să încurajeze pe sărmanii deţinuţi, zicându-le: «Duceţi crucea Mântuitorului care S-a răstignit pentru păcatele noastre, căci va veni ziua învierii şi pentru mult încercatul popor român». A fost apoi luat şi dus într-o celulă singur unde a murit la 10 decembrie 1951“.

Există şi alte mărturii care spun că episcopul a murit prin înfometare. A fost aruncat singur într-o celulă strâmtă, fără lumină, fără căldură, fără aerisire. Preoţii Friedrich Rafael şi Ioan Ploscaru, care aveau celulele vecine, au interceptat ultimele cuvinte rostite în latineşte de episcop: „Antonius episcopus! Orate pro me ut non dificiare: morior fame et siti; da mihi absolutionem; Antonius moribundus!“ (Anton episcopul, rugaţi-vă pentru mine să nu cedez; mor de foame şi de sete; dă-mi dezlegarea; Anton în agonie!).

Trupul episcopului a fost preluat de Vasile Ciolpan, directorul închisorii, şi îngropat în secret într-un cimitir din Sighetu Marmaţiei.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!