Liturgica
Erminie la reprezentările iconografice ale Maicii Domnului

Erminie la reprezentările iconografice ale Maicii Domnului

Biserica Ortodoxă i-a rezervat Maicii Domnului un cult de supravenerare şi a proclamat-o la Sinodul al III-lea Ecumenic (Efes, 431), Theotokos, adică „Născătoare de Dumnezeu”. Această cinstire deosebită s-a reflectat și în arta creștină eclezială, dovadă fiind locul pe care reprezentările Preacuratei îl ocupă în cadrul programului iconografic al bisericilor ortodoxe: bolta Altarului şi icoana din partea stângă a uşilor împărăteşti, ca pandant al icoanei lui Hristos, pentru a le enumera doar pe cele mai importante.

Conform Tradiţiei Bisericii Ortodoxe, icoana Maicii Domnului, ca şi cea a Mântuitorului Hristos, are o origine apostolică. Sfântului Apostol și Evanghelist Luca i se atribuie zugrăvirea primelor icoane ale Preasfintei Fecioare, care, deşi nu s-au păstrat până azi, au determinat formarea a trei tipuri iconografice majore prezente până azi în iconografia ortodoxă: Eleusa, Hodighitria şi Oranta. Tot Tradiţia Bisericii păstrează și amintirea unor icoane nefăcute de mână ale Născătoarei de Dumnezeu, dintre care cea mai cunoscută este cea întipărită în mod miraculos pe una din coloanele bisericii din Lidda (lângă Ierusalim), icoană sărbătorită pe 12 martie.

Cele mai vechi reprezentări păstrate ale Maicii Domnului

Este vorba aici de câteva fresce din catacombele Romei, din secolele II-III, înfăţişând Buna Vestire (catacomba Priscillei), Închinarea magilor (catacomba Priscillei, a Domitillei, a lui Calist) şi pe Fecioara cu Pruncul în braţe (catacomba Domitillei).

Maica Domnului este redată în veşminte specifice portului antic, cu părul capului acoperit. Ea poartă o tunică lungă până la pământ, de regulă de culoare albastră sau verde-închis, fiind fixată la încheieturi cu ajutorul mânecuţelor, realizate dintr-o culoare ocru-auriu. Peste tunică este aplicat un maforion de culoare roşu-închis, mergând până la nuanţe maronii. El este o mantie largă, de formă trapezoidală (desfăşurată), care acoperă capul, umerii şi braţele, ajungând până la nivelul genunchilor, având marginile tivite cu fir de aur şi ornate de regulă cu franjuri. Pe maforion sunt aplicate trei steluţe – în dreptul frunţii şi al celor doi umeri – care simbolizează pururea fecioria Maicii Domnului: înainte, în timpul şi după Naşterea Mântuitorului Hristos. Sub maforion se află un acoperământ care ţine părul strâns, având o culoare similară cu cea a tunicii. Dacă culoarea albastră a tunicii simbolizează curăţia deplină a Preasfintei Fecioare, în schimb, roşul maforionului evidenţiază maternitatea dumnezeiască a Maicii Domnului, faptul că prin ea s-a înomenit Fiul lui Dumnezeu.

Icoanele Preasfintei Fecioare: Kyriotissa, Eleusa, Oranta

Ca orice icoană ortodoxă, reprezentările Maicii Domnului poartă anumite înscrisuri specifice. Cel mai important este cel care subliniază calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu. El apare de regulă redat prin literele greceşti ΜΡ ΘΥ  prescurtarea lui Μητερ του Θεου, care se traduce în limba română prin „Maica Domnului”.

Dintre diversele criterii prin care putem clasifica tipurile iconografice ale Maicii Domnului, cele mai importante sunt, desi­gur, cele teologice, elaborate cu precădere după Sinodul III Ecumenic (Efes, 431). Ele caută să pună în evidență fie calitatea Fecioarei de „Născătoare de Dumnezeu” (Kyriotissa), fie tandrețea ei maternă (Eleusa), fie rolul ei de mijlocitoare și rugătoare pentru oameni (Oranta). Numele anumitor tipuri iconografice mariale derivă și de la câteva biserici celebre închinate ei, cetăți sau provincii, ori de la unele calități atribuite Panaghiei în semn de devoțiune de către credincioși.

Unul din principalele tipuri iconografice ale Maicii Domnului este cel în care apare înfățișată împreună cu Pruncul ei în slava împărătească, tip cunoscut sub numele de Kyriotissa (Basilissa, Panacrantos) sau Platytera („cea mai cuprinzătoare decât cerurile”). Fundamentat dogmatic prin calitatea Fecioarei de Theotokos („Născătoare de Dumnezeu”), definită în termeni clari de către Sinodul III Ecumenic, tipul derivă din scena Închinării Magilor întâlnită în arta paleocreștină (secolele II-IV), fiind totodată inspirat și din ceremonialul de ­curte bizantin. Schema compozi­țională o înfățișează pe Maica Domnului șezând pe un tron împodobit cu aur, fildeș și pietre prețioase și prevăzut cu suppedaneum (scăunel pentru picioare), ținând Pruncul pe genunchi, care poartă un rotulus în mâna stângă, în timp ce cu dreapta binecuvântează, fiind frecvent încadrată de către sfinți îngeri și sfinți patroni ai Bisericii. Una dintre cele mai frumoase formulări ale temei o găsim pe peretele sudic al Bazilicii San Apollinare il Nuovo (Ravenna, 540) și, tot în același secol al VI-lea, o întâlnim în absida bisericii eufrasiene din Parenzo (Croația), impunându-se în cele din urmă ca temă specifică absidei Altarului în bisericile ortodoxe. Preacurata poate fi redată în picioare (ca în cazul Bisericii Adormirii din Niceea, sec. VIII-IX) sau ținând Pruncul în dreptul pieptului, înconjurat sau nu de un clipeus (medalion), în cel din ­urmă caz, tipul căpătând numele de Nikopeia.

Un alt tip privilegiat în iconografia marială este cel al Maicii Domnului Hodighitria (Povățuitoarea, Îndrumătoarea), inspirat parcă din cuvintele rostite de către Preasfânta la nunta din Cana Galileii: „Faceți orice vă va spune El” (In 1,5) și care subliniază tocmai caracterul Maicii de călăuză a credincioșilor către Fiul ei. Autorul primei icoane a Hodighitriei, ce-și trage numele de la Biserica Hodegon („a călăuzelor”) din Constantinopol, este, potrivit Tradiției, Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, icoana fiind trimisă de la Ierusalim în capitala bizantină de către împărăteasa Eudoxia, soția lui Teodosie II, cumnatei sale Pulcheria (+453). Maica Domnului este redată bust sau în picioare, ținând Pruncul pe brațul stâng, în timp ce cu dreapta arată către Acesta, având de regulă aceeași postură ca și în tipul Kyriotissei.

Tipul iconografic care subliniază calitatea Preasfintei Născătoare de rugătoare și mijlocitoare pentru toți credincioșii în fața tronului ceresc al Fiului ei este cel al Orantei, tip ce cunoaște o diversitate foarte mare de variante. Când Preacurata apare înfățișată frontal, cu mâinile întinse în rugăciune, fără Prunc, tipul se numește Vlahernitissa, nume provenit de la celebra biserică constantinopolitană, înălțată de împăratul Leon I (457-474) spre a adăposti Sfântul Acoperământ al Maicii Domnului, relicvă sfântă ce a inspirat la rândul ei o compoziție iconografică cunoscută în tradiția rusă ca Pokrov, având-o în centru pe Preasfânta Fecioară susținând cu mâinile întinse în rugăciune un veșmânt sub forma unui omofor arhieresc. Dacă ea apare (de regulă bust) cu Pruncul pe piept (înconjurat sau nu de un clipeus) în aceeași atitudine de rugătoare, se numește Maica Domnului a Semnului. De asemenea, Fecioara poate fi redată cu palmele în dreptul pieptului, întinse în față sau cu mâinile în atitudine de mijlocitoare, fiind surprinsă din semiprofil (Haghiosoritissa).

Tandrețea maternă a Maicii Domnului și, totodată, omenitatea reală a Fiului ei sunt reliefate de două tipuri iconografice în care hieratismul specific artei bizantine este mult temperat: Galactotrofusa, în care Fecioara își alăptează Pruncul, temă veche (anterioară secolului al VIII-lea) și epurată de orice element de naturalism, și Eleusa (Milostiva, Îndurătoarea), în care Maica își lipește obrazul de cel al Pruncului (precum în celebra icoană Vladimirskaia din secolul al XII-lea) sau în care Acesta se răsucește în brațele ei, tip cunoscut sub numele de Joaca Pruncului.

Maica Domnului ocupă așadar un loc central în cultul și în iconografia Bisericii Ortodoxe, datorită faptului că ea este cea care L-a născut după trup pe Fiul lui Dumnezeu şi totodată „prima fiinţă umană care a realizat scopul Întrupării - îndumnezeirea omului”. Reprezentările ei se disting de cele ale sfinților atât prin diversitatea tipurilor iconografice, cât şi prin evlavia cu care sunt cinstite de către credincioşi.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!