Interviu
Europa şi conştiinţa creştină azi

Europa şi conştiinţa creştină azi

Augustin Păunoiu, 25 Februarie 2015

M-am întrebat adeseori: de ce este atât de urât Hristos în lumea noastră? De unde atâta înverşunare împotriva creştinismului? Răspunsul este simplu: cât timp suntem ignoranţi faţă de Adevăr, nimic nu ni se cere. Dar de îndată ce ştim ceva, suntem răspunzători pentru ceea ce facem cu această cunoaştere. Cunoaşterea lui Dumnezeu aduce cu sine responsabilităţi. Or, omul contemporan nu doreşte să mai fie responsabil. Despre libertate şi responsabilitate, despre educaţia religioasă şi martirajul creştin în societatea contemporană ne vorbeşte PS Ignatie Mureşeanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române din Spania şi Portugalia.

Preasfinţia Voastră, care mai sunt valorile occidentale ce pot fi primite fără teamă de Răsăritul creştin şi care ar constitui astăzi încă re­pe­re fundamentale ale socie­tă­ţii europene?

E o întrebare complexă. Mi-e greu să dau un răspuns concis, având în vedere ambiguita­tea termenului „va­loare“. Con­tea­ză mult perspectiva cultu­ral-geografică a termenului. Da­că am în vedere Occidentul în raport cu Orientul - emisfere lu­ate strict în sens geografic -, va­lorile Occidentului sunt inco­men­surabile, pentru că au drept matrice de formare creş­ti­­nismul. Noica avea să decre­te­ze. „Cultura europeană s-a năs­cut în 325, la Niceea“, când Bi­serica statorniceşte adevărul dog­matic al întrupării Fiului lui Dumnezeu, Care este Dum­nezeu-Om. Deci, o cultură a pe­ri­horezei între dumnezeiesc şi o­menesc, între necreat şi creat. Da­că am în vedere Occidentul în raport cu Estul european - din păcate, şi acesta îşi pierde se­va creştină -, atunci valorile Oc­cidentului de astăzi simt că sub­minează şi boicotează valo­ri­­le Occidentului de ieri. Prin ur­mare, nu mai pot vorbi de va­lori, ci de realităţi care detro­nea­ză valorile. Pentru noi, creş­­tinii, valorile decurg din via­ţa în Dumnezeu, din Dum­nezeu şi implicit din Evan­ghe­lie. Acesta este modul nostru de a cuantifica valorile.

Fizionomia Occidentului vă­zut dinspre Estul Europei pare u­na marcată în mod profund de ră­nile mortale ale secularismului, perceput ca lipsă de apetit fa­ţă de viaţa liturgică a Bi­se­ri­cii, ca separaţie şi instaurare a u­nei dihotomii între necreat şi cre­at. Am în vedere sutele de bi­serici care sunt goale şi a că­ror destinaţie este cu totul alta de­cât spaţiu de trăire a cre­din­ţei. Oricine poate vedea biserici tran­sformate în pub-uri, clu­buri de noapte sau restaurante. Toa­tă această realitate a avut drept premisă separaţia sau di­ho­­tomia dintre necreat şi creat, din­tre lumea credinţei şi lumea ne­gării/refuzului acesteia, care ne plasează într-o altă zonă: mo­­dernitatea, a cărei predică cen­­trală este exilarea lui Dum­nezeu şi instaurarea omului în lo­cul Lui - „Într-adevăr, uma­ni­ta­­tea de astăzi pare a nu mai fi de­cât o enormă gură care pro­nun­ţă, cu emfază şi la nes­fâr­şit, numele omului“ (Piere Ma­n­nent) -, fapt care a dus la e­re­zia antropocentrismului, ca ram­­pă de lansare a „valorilor“ oc­ci­den­ta­le de astăzi: multicul­tu­­ralism, care este preocupat de identita­tea de grup, adică de mi­norităţi (sexuale, etnice, cul­tu­­rale etc.), nu de persoană, de sub­minarea şi anihilarea tra­di­ţiei, a rădă­cinilor („când este ge­­­loasă pe tradiţie, şi îşi pune ge­lozia în aplicare, modernita­tea se transformă repede în coş­mar“ -  H.-R. Patapievici) şi tri­­vializarea, ignorarea preme­di­­tată a structurii creştine a Europei.

Nu aş vrea să par un critic de serviciu al Occidentului şi nici să-l demonizez ex officio, ci doar să surprind aspecte care mi se par total disonante faţă de rădăcinile profund creştine a­le acestuia. Mărturie stau pâ­nă acum miile de biserici impo­zan­te din marile oraşe ale Eu­ro­pei. Toate grăiesc despre faptul că Dumnezeu şi credinţa în El nu erau nişte realităţi peri­fe­­rice ale cetăţii, ci inima aces­te­­ia. De asemenea, Occidentul nu înseamnă doar Iluminismul fran­cez, care a pus în locul lui Dum­nezeu raţiunea, idolatri­zân­d-o. Aş da dovadă de ipo­cri­zie spunând că Occidentul în­seam­nă doar întuneric şi demo­ni­­zare. Nu agreez un asemenea dis­curs. Occidentul poate să în­sem­ne şi spaţiul prin excelenţă de cercetare, bucuria desco­pe­ri­rii unei biblioteci impresionan­te, bucuria unei ediţii exempla­re a scrierilor Sfinţilor Părinţi, bu­curia unui trai mai decent din punct de vedere material, bu­curia întâlnirii unei persoa­ne, care ştie nu doar să bom­bă­ne, ci şi să se mulţumească cu ce­ea ce are, şi nu în ultimul rând bucuria că, în acest deşert spi­ritual, ai şansa să măr­tu­ri­seşti credinţa ortodoxă aido­ma pri­milor creştini, care îşi trăiau cre­dinţa într-un context total de­favorabil. În primele veacuri creş­tine persecuţia era la propriu, astăzi substanţa ei este ide­ologică şi desfigurează con­şti­inţa. Prin urmare, aş vrea ca va­lorile Occidentului de ieri să fie cele care să hrănească valo­ri­le Occidentului de astăzi şi a­co­lo unde se constată că este me­tastază să fie aplicat trata­men­tul chimioterapiei trăirii evan­ghelice, a sfinţeniei.

Neagu Djuvara mărturisea în­tr-un interviu că dacă se va produce islamizarea Ves­tu­lui, Occidentul cu strălucita lui civilizaţie va dispă­rea şi va intra într-un nou Ev Mediu. Putem spune că se va întâmpla aşa?

Nu ştiu. Vedeţi, toţi suntem con­ştienţi de această isla­mi­za­re a Europei, începând cu Fran­ţa. Statisticile spun că în sudul Fran­ţei sunt mai multe mos­chei decât biserici. Într-un articol recent scris despre proble­ma­­tica islamizării Europei am gă­sit un text absolut profetic, ros­tit în 1974 de la tribuna ONU de către Houari Boume­dienne, preşedintele Algeriei: „Nu e departe acea zi, când mi­li­­oane de oameni vor părăsi e­mis­fera de sud şi se vor muta în cea de nord. Ei vor veni la voi nu ca prieteni, ci ca nişte cuce­ri­tori. Arma lor vor fi copiii. U­te­rul femeilor noastre este ar­ma victoriei noastre“. Orice comentariu e de prisos.

Cu toate acestea, eu nu aş fi ex­trem de siderat în faţa isla­mi­zării Europei, cât în faţa lipsei de atitudine evanghelică de ca­re dăm dovadă atunci când creş­tinii sunt persecutaţi. Pen­tru a scoate în evidenţă ceea ce vreau să spun, voi pune în pa­ra­lel două masacre recente, din­tre care unul amplu media­ti­­zat, iar celălalt abia observat. Pri­mul se referă la atitudinea pe care au avut-o mulţi euro­peni, şi nu numai, dintre care şi mulţi creştini, faţă de abomina­bi­lul masacru din 7 ianuarie a.c. asupra redacţiei revistei sa­ti­rice Charlie Hebdo din Paris. În semn de solidaritate umană, dar şi de afirmare a libertăţii de exprimare (care nu poate fi ab­solută, mai ales când e vorba de blasfemie), aproape tot ma­pa­­mondul, printre care chiar şi mu­sulmani, a adoptat hashta­gul „je suis Charlie“ pe toate re­ţe­­lele de socializare, devenind un adevărat viral în mediul online. Fără a intra în interpre­tă­ri­le care se impun asupra acestui slogan, aş aminti doar faptul că tragedia de la Paris de­vo­a­­lează inconsistenţa şi ipocrizia i­dolului ideologic al vremurilor noas­tre, care poartă numele de mul­ticulturalism şi al cărui ADN este „corectitudinea poli­ti­­că“, înţeleasă ca dictatură a mi­norităţii faţă de majoritate. La antipodul atitudinii „je suis Char­lie“, aş aduce în atenţie ma­­sacrul celor 21 de creştini copţi de către mişcarea teroris­tă „Statul Islamic“, din 14 fe­bru­­arie 2014. Oare de ce nu a e­xis­tat acelaşi val de solidaritate mon­dială similar cu atentatul de la Paris? Pentru că a slăbit con­ştiinţa creştină a creştinilor. Ar fi un răspuns prea simplu. Cheia este în altă parte: cei de la Charlie Hebdo au murit în nu­mele libertăţii de exprimare, pe când cei din Libia în numele fap­tului că erau creştini. Între o valoare a modernităţii şi va­loa­­rea martirajului creştin, eu­ro­­peanul va alege, cu ochii în­chişi, să fie solidar cu prima. Mar­tirajul lor nu a a fost în sta­re să declanşeze printre cei ca­re împărtăşesc aceeaşi credinţă creş­tină nici un viral mediatic de felul „je suis...“, care să fie ex­presia solidarităţii şi a comuniunii cu cei masacraţi doar/şi pentru că sunt creştini. Trist şi nedemn.

Cum se manifestă conştiinţa creş­tină, câtă a mai ră­mas ea în Europa? Am văzut des­făşurându-se marşuri pen­­tru viaţă, împotriva a­vor­­tului şi eutanasiei, la Pa­ris, precum şi conferinţe pe teme creştine.

În lumina celor spuse mai sus, cred că asistăm la o formă a­­nemică de conştiinţă creştină. Nu aş vrea să generalizez, atâ­ta vreme cât nu am perspectiva în­tregului dispozitiv a ceea ce în­seamnă conştiinţa creştină a Eu­ropei. Cert este că direcţia în care mergem nu este bună. Să ne gândim la problema fa­mi­­liei, aşa cum este ea perce­pu­tă în ţesătură ideatică a uma­nis­­mului european secular con­tem­­poran. Familia nu mai este fa­milie. Nu mai există un mod de raportare, de înţelegere a fa­mi­liei aşa cum o înţelegem noi, creş­tinii. În orice discurs e ne­voie să adjectivăm că noi ne re­fe­rim la familia tradiţională, băr­bat şi femeie, pentru a se şti e­xact de care parte a baricadei sun­tem. Pentru că se poate vor­bi şi de un alt fel de „familie“, pe care nu o putem numi familie, nici măcar un substitut, ci un atentat la aceasta. Ştiu că e grav ceea ce spun, însă aceste ten­dinţe îşi propun, cu obsti­na­ţie, destructurarea conceptului de familie creştină. Targetul es­te foarte clar: vrei să distrugi cre­dinţa unui neam, a unui po­por, e nevoie doar să destabili­zezi, să desfigurezi conceptul de fa­milie. Dez­goleşte-o de ori­ce sem­nificaţie creştină, evan­ghe­li­că, şi ai reuşit absolut totul. De ce totul pare aşa de ca­tas­­trofal? Pen­tru că prin familie se transmite totul: valorile e­­ducaţiei, va­lo­rile creştine, cre­din­ţa şi dra­gos­tea de neam. Ea es­te matca un­de se plămădeşte fer­mentul a­sumării acestor va­lori.

Părintele Serafim Rose vorbea despre patru faze ale ni­hi­­lismului, şi anume libera­lism, realism, naturalism şi vi­talism. Unde credeţi că ne a­flăm? Sau trăim un melanj, un amalgam al lor?

Cred că toate sunt prinse u­na de cealaltă. Din punctul meu de vedere, poate că mult mai pronunţat ar fi liberalismul, înţeles nu ca doctrină po­li­ti­că, ci ca atitudine etică, pe ca­re aş numi-o libertinaj, adică o pse­udolibertate total desprinsă de responsabilitate. De fapt, as­ta şi înseamnă libertinaj. Nu mai este responsabilitate pentru absolut nimic. Nici viaţa in­ti­­mă, nici viaţa privată sau pu­bli­că a persoanei nu mai este do­minată de responsabilitate ci­­vică, morală sau du­hov­ni­ceas­că. În momentul în care es­te detronată libertatea, aşa cum o înţelegem noi din punct de vedere teologic, duhovnicesc, şi anume ca aceea care afirmă cu adevărat omul, valorile şi chi­pul lui Dumnezeu din noi, în mo­mentul în care nu reuşeşte a­ceastă libertate să afirme ce­ea ce este mai bun în noi fără să-i lezeze pe cei din jur, atunci nu se mai poate vorbi de liber­ta­­te, ci de sclavie. Părintele Stă­niloae spunea aşa de frumos că sora cea mai mare a li­ber­tăţii este responsabilitatea. A­cesta este marele cancer al so­cie­­tăţii în care trăim. Cuvintele Sfân­tului Apostol Petru au o ac­tualitate teribilă: Nu folosiţi „li­bertatea drept acoperământ al răutăţii“ (I Petru 2, 16). Ori­un­de ai încerca să aplici aceste ver­set, puterea lui du­hov­ni­ceas­că o vei regăsi în orice strat al vieţii noastre, privată sau publică: ce apărăm noi în nu­mele libertăţii? Nişte păcate, ni­ş­te ideologii care vor să desfi­in­­ţeze Evanghelia. Nişte drepturi care ne desfigurează pe noi ca oameni. Ne schimonosesc. Acestea se săvârşesc în nu­mele „libertăţii de conşti­in­ţă“.

Poate că e deranjant să tot fa­cem recurs la următoarea lo­gi­că duhovnicească: dacă Îl e­va­cuezi pe Dumnezeu din uni­ver­­sul tău, în mod automat te tre­zeşti că omul este nimic, nu are nici o valoare. De ce? Pen­tru că singurul care îl poate pu­ne în valoare pe om este Hris­tos. Dacă vreau să văd chipul a­devărat al omului, nu trebuie să mă uit în altă parte decât nu­mai la Hristos. El mi-a des­co­perit cu adevărat cum este, ce este omul. Or, în Hristos, aşa ni s-a descoperit, omul nu poate să fie om decât dacă trăieşte a­ceas­tă sinergie, această periho­re­ză cu dumnezeirea. Altfel, noi nu suntem oameni. Putem fi orice altceva. Şi dacă ne con­vi­­ne, şi dacă nu ne convine. Nu­mai în modul acesta, cum a tră­it Hristos, ca Dumnezeu şi Om, şi noi la rându-ne să trăim o via­ţă omenească racordată, pe­ne­trată, armonizată, transfigu­ra­­tă de cea dumnezeiască, pu­tem spune că suntem oameni, că suntem făpturi create după chi­pul lui Dumnezeu.

Este o realitate că tot mai mult şcolilor creştine şi iuda­i­ce din Occident li se pune e­ti­cheta „homofobă“, iar copiii sunt chestionaţi asupra me­sa­jului pe care ei îl primesc în şcoală vizavi de morala creş­tină sau de o morală per­misivă homosexualităţii?

Da. Peste tot întâlnim aşa ce­va. Asta este lumea în care tră­im. Îmi povestea un profesor de religie român din Scoţia faptul că în şcolile unde predă, tre­bu­ie să fii foarte delicat în a-ţi ex­prima un punct de vedere vi­za­vi de conceptul de familie, pen­tru a nu-i leza pe cei care sunt de o altă orientare. De mici li se inoculează copiilor te­o­ria genului. Calapodul lor ide­o­­logic, perimetrul unde ar trebui ei să gândească nediscrimi­na­­toriu, le este formatat cu mul­tă atenţie. E un amalgam ciu­dat. Conform gândirii secu­la­­re, atunci când se pune pro­ble­­ma să afirmi valoarea creş­ti­nă a familiei, eşti acuzat de gân­­dire retrogradă şi, desigur, non­­progresistă. Când minori­ta­­rii îşi susţin drepturile, inclusiv şi mai ales în spaţiul public, nu mai constituie nici un fel de pro­­blemă că modul lor de a trăi, de a concepe sexualitatea, s-ar pu­tea să-i lezeze pe majo­ri­­tari.

Este un trend postmodern fap­tul de „a îndumnezei“ tot ce­ea ce ţine de grupul minoritari­lor. Observaţi că majoritatea es­te cea care trebuie să se su­pu­nă unei terori psihologice, ide­­ologice, sau de orice natură vreţi, din partea minoritarului. Să ne gândim la cazul profeso­ru­lui de filosofie Emil Moise. El, suporterul minoritarilor, a re­uşit, prin decizia excepţiei de ne­constituţionalitate a Curţii Con­stituţionale, să impună ma­joritarilor obligaţia de a-şi ce­re voie dacă vor să facă reli­gie. Este ca şi cum ar trebui să îmi cer voie ca să respir oxigen, de­şi ştiu că fără acesta voi muri. Nimeni nu îşi pune pro­ble­­ma că prin redactarea ce­re­rii de a participa la ora de reli­gie, în cazul tinerilor credincioşi, le este încălcată „liberta­tea de conştiinţă“, amuleta u­ma­niştilor seculari din Ro­mâ­nia. Sau că sunt discri­minaţi în fa­ţa celor care nu vor să facă ore de religie. Se pare că discri­mi­narea a fost îm­părţită şi este va­labilă doar pentru minoritari. Majoritarii să se retragă în catacombe, iar minoritarii să de­fileze în cetate, realitate sur­prin­­să de Moses Mendelssohm: „Să fii evreu acasă, să fii om (la fel ca toţi ceilalţi) în afara l­o­cu­in­ţ­ei tale“. Cam ăsta e traiectul la care suntem invitaţi: instau­ra­­rea unei dictaturi ideologice fă­ră limite a minoritarilor asu­pra majoritarilor, indife­rent de spec­tru (politic, etnic, cultural, re­ligios, etic sau se­xual). Exis­tă o agresivitate vădită în a sus­ţi­n­e drepturile minorităţii cu ten­din­ţa clară de a anihila re­­fe­rin­ţe­le şi valorile majori­tă­ţii.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!