Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Exerciţii de contemplaţie: Oameni pe lângă care trecem

Exerciţii de contemplaţie: Oameni pe lângă care trecem

Un articol de: Carmelia Leonte - 15 Septembrie 2007

Nu avem vreme aproape niciodată să ne uităm în jurul nostru şi să vedem cât de valoroşi sunt oamenii pe lângă care trecem. Nici când stăm câteva minute într-o gară sau într-o staţie de tramvai nu privim în jur, fiind prea cufundaţi în propriile gânduri. Dar nici măcar când stăm ore în şir într-o sală de aşteptare nu ne oferim luxul de a-l vedea pe omul de alături, preferând să răsfoim o revistă sau să ne facem calcule de ordin financiar. Oamenii sunt atât de preocupaţi de ceea ce le este deja cunoscut, încât, pentru a nu-şi periclita confortul, ar fi în stare să facă înconjurul lumii cu ochii închişi. Când am trecut cu avionul pe deasupra Alpilor, mai uimitoare decât priveliştea de afară era cea din interior: toată lumea a preferat să se uite în monitoarele tv sau să citească ziarul!

Ce întâmplare credeţi că m-a trezit pe mine din amorţeală? Să vă povestesc. Era într-un noiembrie târziu şi mă întorceam dintr-o delegaţie. Un coleg din alt oraş m-a adus cu maşina până într-un punct unde drumurile noastre se bifurcau. Acolo m-a lăsat într-o gară, să aştept primul tren spre Iaşi, iar el şi-a continuat drumul spre casă. „Gara“ era de fapt o haltă minusculă şi, bineînţeles, extrem de murdară, unde am avut surpriza neplăcută să aflu că va trebui să-mi petrec două-trei ore din viaţă, întrucât abia atunci venea primul tren. Singurul adăpost care mă putea scăpa de moină era o baracă din tablă, prin care vâjâia vântul. În plus, nu era luminată decât simbolic, aşa că intenţia mea de a mă cufunda în lectură s-a dovedit nerealistă. Urma să stau pe un scaun improvizat din câteva bare metalice, în frig şi întuneric, câteva ore. Dar ce contează? C.F.R.-ul să trăiască!

Tocmai începusem să îmi exersez răbdarea, când decorul a fost brusc animat de intrarea unui grup zgomotos, format din trei vârstnici: două femei şi un bărbat. Erau oameni foarte simpli, de la ţară, dar bărbatul purta un „accesoriu“ neobişnuit: o vioară. Dând cu ochii de mine, violonistul s-a înviorat brusc şi, nici una, nici două, a scos instrumentul din cutie şi a început să cânte. Dar ce muzică! În afară de faptul că nu respecta nici o măsură şi nu avea nici un ritm, vioara era dezacordată probabil de vreo douăzeci de ani încoace, astfel încât toata „muzica“ lui se rezuma la un lung şir de jalnice şi stridente scârţâieli. Când a început să mă doară capul, s-a oprit. Tocmai mă pregăteam să mulţumesc Cerului pentru liniştea creată, crezând, în naivitatea mea, că asta a fost toată reprezentaţia. Ţi-ai găsit! Cele două femei au aplaudat, cu mâinile lor noduroase, bătătorite de atâta muncă, şi au strigat: „Brava! Brava!“ „Violonistul“, încurajat şi roşu în obraji, şi-a pus iar scripca sub bărbie şi a luat-o de la capăt. Nu-mi venea să cred! Mă întrebam de ce toate mi se întâmplă numai mie şi îmi părea rău că nu am avut inspiraţia să iau de acasă dopurile antifonice cumpărate de la farmacie, pe care le folosesc noaptea, să estompez zgomotele produse în apartamentul alăturat. Era un rău împlinit, nu le luasem, aşa că a trebuit să suport un al doilea şir prelung de scârţâieli sinistre, după care din nou bătrânele au aplaudat şi au spus „Brava!“. La a treia încercare, deja eram disperată şi totul ar fi putut să mi se pară absurd, dacă interpretul nostru nu şi-ar fi revelat, cu o lovitură de maestru, şi vocaţia de filosof. Când erau sunetele mai înalte, el s-a oprit, a pus vioara jos şi a spus: „Nu-i pacat sî moarî aşa un om?!“ Se referea, evident, la sine. În acel moment, am simţit că îmi devine brusc simpatic şi pot să îl iert pentru tot „concertul“. El de asta cânta, ca să demonstreze că e viu! Şi că a găsit o armă împotriva morţii… Bătrânele au fost imediat de acord cu el: „Îi pacat, cum nu?“ Bineînţeles, violonistul-filosof s-a pus iar pe… interpretare artistică! Apoi s-a oprit iar, a ridicat mâinile în aer şi a spus: „Nu-i pacat sî putrizească mînurile istea două?!“ Şi femeile au răspuns, ca şi prima dată: „Îi pacat, cum nu?“ Apoi, spre perplexitatea mea totală, bătrânul mi s-a adresat direct: „Mata eşti di la oraş?“ Am răspuns că da. „Ştii când a trăit Alexandru Machedon?“ Uimirea mea era în continuă creştere! Muzician, filosof şi istoric! Vă rog să mă credeţi, în următorul sfert de oră, spiritul enciclopedic din faţa mea mi-a recitat toate războaiele pământului, din toate timpurile, care şi cu cine le-a dus! Eu îl ascultam înlemnită, pentru că a trebuit să recunosc ce puţină istorie ştiu în comparaţie cu el! Noroc că nu m-a întrebat pe mine. Era prea fericit de oportunitatea asta (să îşi etaleze cunoştinţele în faţa cuiva de la oraş), ca să strice momentul. Gloria lui ar fi fost ştirbită, în caz că aş fi ştiut şi eu ceva. Văzând că m-a făcut knock-out, bătrânul m-a întrebat din priviri: „Ei, nu-i pacat?“ „Ba da, îi pacat“, am răspuns şi eu la fel, ridicându-mă pentru că venea trenul.

Pe drum m-am gândit la miile, poate zecile de mii de talente şi minţi ascuţite care se irosesc în ţara asta, din lipsă de mediu încurajator sau de bani. M-am gândit la dezechilibrul care se produce în univers când un om ar fi putut concerta pe o scenă a unei filarmonici şi ajunge să improvizeze într-o gară. Ideea că fiecare e la locul potrivit nu mă mulţumeşte. De unde ştim că nu a existat pentru fiecare un alt loc şi mai potrivit? Cum putem fi siguri că nu dezinteresul a făcut să dispară locul acela? Să cugetăm puţin: „Nu-i pacat?“