Femeile Moldovei care şi-au înveşnicit numele în istoria bisericilor

Alexandru Briciu, 07 Martie 2009

Perioada medievală ne-a lăsat drept tezaur nu doar portretele unor vrednici bărbaţi, în variate demnităţi, ci şi imaginile unor femei ce s-au impus în istorie. Cărturarul Dimitrie Cantemir ne oferă portretul femeii frumoase a Evului Mediu. În „Descriptio Moldaviae“, Cantemir face o comparaţie între nobile şi ţărănci: „Boieroaicele sunt frumoase într-adevăr, dar cu mult mai prejos în frumuseţe decât femeile din popor; acestea le întrec în frumuseţe“. Istoria însă nu creionează galeria personalităţilor lumii pe criterii estetice, ci prin faptele lor. Frumoase, cu adevărat, sunt portretele votive zugrăvite pe pereţii bisericilor, care ne arată că nu doar voievozii şi boierii au fost donatori şi binefăcători, ci Biserica noastră se roagă şi pentru femeile-ctitor.

În rândul ctitorilor medievali nu erau trecuţi doar cei care construiau un lăcaş de cult, ci şi aceia care mijloceau sprijinirea cu sume de bani, împroprietărirea cu moşii, danii de cărţi şi obiecte liturgice, răscumpărarea de manuscrise sau sfinte moaşte; în concluzie, orice dar făcut unui aşezământ religios.

Dincolo de portretele care ne înfăţişează familii de ctitori, cu domniţe alături de tată, soţ, frate, fiu, au existat iniţiative în care femeia îşi păstra locul de prim ctitor.

În Moldova, una dintre soţiile lui Alexandru cel Bun - doamna Ana - în secolul al XV-lea, închina Mănăstirii Moldoviţa o serie de sate. Este prima donaţie consemnată, din iniţiativa unei femei, pentru Biserica Ortodoxă. Nu departe de ea, în anul 1446, doamna lui Ştefan al II-lea adăuga trei cântare de icre negre la donaţia voievodului către mănăstirea Neamţ. Un an mai târziu, când acelaşi Ştefan al II-lea făcea o donaţie bănească Mănăstirii Moldoviţa, adăuga un procent din veniturile fiscale încasate din vămile moldoveneşti cu Ardealul, notând că aceasta este „partea cneaghinei noastre“.

În 1470, domniţa Chiajna, fiica lui Alexandru cel Bun şi a doamnei Marina, în timpul domniei nepotului său, Ştefan, dăruia Mănăstirii Neamţ o prisacă, „pentru sufletul părintelui ei, Alexandru voievod, şi pentru sufletul mamei ei, Marina, şi pentru sufletul şi sănătatea ei.“

Maria de Mangop, descendentă a dinastiei imperiale bizantine din Mangopul Crimeii, soţia Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, intră în rândul ctitorilor bisericeşti prin daniile făcute Mănăstirii Grigoriu de la Sfântul Munte Athos. Aceluiaşi aşezământ, „binecredincioasa doamnă Maria Asanina Paleologina, doamna Moldovlahiei“, i-a oferit şi o frumoasă icoană a Fecioarei Maria.

În anul 1493, Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos al Ţării Româneşti şi soţia lui Ştefan cel Mare, „cu dorinţa tânjind pentru dragostea lui Hristos şi iubitoare a cuvintelor lui Hristos fiind, cu râvna a dat“ să se împodobească un Tetraevanghel pentru biserica de la Pătrăuţi. Tot doamna Maria, văduvă de câteva luni, oferea, în toamna anului 1504, un acoperământ pentru tetrapod Mănăstirii Putna.

Ruxandra doamna, fiica lui Mihnea cel Rău al Ţării Româneşti şi soţia lui Bogdan al III-lea, închina Mănăstirii Putna, prin act de danie, un sat, „pentru pomenirea ei şi pentru pomenirea sfântrăposaţilor ei părinţi, ca să-i fie pomenire, ei şi părinţilor ei, neclintit în vecii vecilor“.

Activitatea ctitoricească a Elenei Rareş

O atenţie deosebită merită doamna Elena-Ecaterina, fiica despotului sârb Ion Brancovici şi soţia voievodului Petru Rareş, a cărei activitate ctitoricească a îmbrăcat aspecte dintre cele mai variate. Prin 1535-1536, când încă era soţie de domn, a dăruit Mănăstirii Putna un procovăţ croit dintr-un material împodobit cu vulturi bicefali pe fond de aur. Rămasă văduvă, doamna Elena a dus la bun sfârşit reparaţiile începute de vrednicul domnitor la Mănăstirea Dionisiu de la Sfântul Munte. Apoi, în 1548, împreună cu Petru Vartic, hatman şi pârcălab al Sucevei, a dăruit Mănăstirii Probota un Tetraevanghel, păstrat, astăzi, în Rusia. În 1550, doamna Elena comanda încă un astfel de manuscris, fără ca în notiţa dedicatorie să se precizeze cărei biserici îi era destinat. Biblioteca Patriarhiei din Ierusalim păstrează un Evangheliar copiat şi ferecat din dorinţa „Elenei Despotovna a răposatului domn Io Petru voievod şi mama lui Iliaş voievod“ şi dăruit Mănăstirii Probota. În toamna anului 1551, doamna Elena vedea încheiată şi construcţia bisericii domneşti din Botoşani, cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“. Un an mai târziu se scria pisania unei noi ctitorii: Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ din Botoşani. De numele soţiei lui Petru Rareş se leagă şi înălţarea, în vechiul ţinut al Hârlăului, a aşa-numitei Mănăstiri „a doamnei“, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“.

Cea mai intensă activitate de ctitor: Ruxandra, soţia lui Lăpuşneanu

Însă doamna cu cea mai intensă activitate de ctitor din istoria Moldovei avea să fie Ruxandra, fiica lui Petru Rareş şi soţia lui Alexandru-Vodă Lăpuşneanu. Ei i se datorează, în 1569, ridicarea Bisericii Precista din Roman. În acelaşi an, a ferecat un Tetraevanghel al Mănăstirii Putna, „din argintul cel vechi de la bătrânul Ştefan voievod“. Doamna lui Alexandru Lăpuşneanu s-a dovedit a fi o mare sprijinitoare a aşezămintelor monahale atonite. Mănăstirii Zografu i-a răscumpărat metocurile de pe malul râului Struma cu suma de 52.000 de aspri ungureşti. La Dionisiu, a dăruit un iconostas (1560), a extins trapeza construită de tatăl său, Petru Rareş, a ridicat o bolniţă, a plătit datoriile mănăstirii şi a răscumpărat bunurile amanetate. În 1569, achita datoria Mănăstirii Caracalu de 35.000 de aspri turceşti faţă de administraţia otomană, gest pentru care călugării atoniţi se obligau să-i slujească şase pomeni anual. Mica avere strânsă pentru nevoile sale casnice lua calea Mănăstirii Dochiariu, „pentru ajutorarea datoriei şi a lucrărilor mişcătoare şi nemişcătoare, întru veşnica pomenire“. În schimb, „ieromonahii şi monahii de acolo să fie îndatoraţi să săvârşească în fiecare an praznicul Sfântului Nicolae şi privegherea, poruncă în veci întru pomenirea acestei doamne şi stăpâne a noastre“. Un inventar din anul 1590 al darurilor familiei voievodale a Lăpuşneanului la Athos consemnează un „potir de argint suflat cu aur, închinat Bisericii celei Mari de Ruxandra, soţia lui Alexandru voievod a toată Moldovlahia, în anul 7072, o sută nouăzeci şi cinci de dramuri“.

Acte de danie pentru Mănăstirea Galata din Iaşi

În 1584, doamna Maria a lui Petru Şchiopul al Moldovei închina un sat Mănăstirii Galata.

Tot calea muntelui Athos luau şi actele ctitoriceşti ale doamnei Elisabeta, fiica grecului Gheorghe Kataratos, pârcălabul Hotinului şi soţia lui Ieremia vodă Movilă. Prin 1597-1598, ea a împodobit, la Mănăstirea Dochiariu, mormântul mitropolitului Teofan al Moldovei, „mândră a-i fi rudă“ ierarhului retras în ultimii ani din viaţă la Sfântul Munte. La 5 iunie 1605, Elisabeta va „înfrumuseţa“ un vechi Tetraevanghel datând din secolul al XIII-lea, pe care-l va trimite Mănăstirii Cutlumuş, împreună cu un potir şi două cruci de argint aurit.

Cumnata ei, doamna Marghita, fiica logofătului Gavrilaş Hâra şi soţia lui Simion vodă Movilă, şi-a îndreptat actele de donaţie către Mănăstirea Suceviţa - ctitoria Movileştilor - căreia îi va dărui un epitrahil şi o tipsie de argint.

Maria, fata lui Petre Şchiopul, soţia grecului Zotu Tigara, a ctitorit Mănăstirea Hlincea de lângă Iaşi, pe care a închinat-o Mănăstirii Dionisiu, de la Muntele Athos. Când domniţa Maria s-a întors în Moldova, în timpul domniei lui Radu Mihnea, a regăsit „mânăstirea noastră de la Hlincea pustie şi toate satele răshirate şi pustiite, căci de la mânăstirile de la Dionisiiate, călugării n-au mai venit, nici au mai purtat de metoh şi de sate, ci au lăsat tot de s-au pustiit.“ În acea situaţie, actul de danie al Mariei din 1616 s-a îndreptat către un alt aşezământ, Mănăstirea „Sfântul Sava“ din Iaşi, care va primi o selişte (vatra satului - n.r.). În aceeaşi perioadă, fiica lui Petru Şchiopul făcea un dar Mănăstirii Galata, dar documentul care consemnează acest fapt este atât de deteriorat, încât nu se poate înţelege în ce a constat dania. Cu încuviinţarea domniţei Maria, la 1619, Mănăstirea Galata va fi închinată Patriarhiei de Ierusalim, actul de închinare făcându-se fiindcă „întâmplatu-s-au şi acestii sfânte mânăstiri de s-au prădat în multe rânduri, una de multe răutăţi ce s-au întâmplat ţarăi, alta de oameni răi şi fără Dumnezeire răi călugări ce au fost lăcuind întra aceasta sfântă mânăstire, că lor mila nu le-au fost să socotească bucatele sfântei mânăstiri, ce numai cine cum au putut lua aşe au făcut.“

Ecaterina, doamna lui Vasile Lupu, domnitorul Moldovei, descendentă a neamului cerchezilor, recupera un manuscris religios lucrat în miniatură de mitropolitul Anastasie Crimca. În 1655 soţul său nu mai era voievod al Moldovei, însă, prin bunăvoinţa şi cheltuiala ei, Liturghierul răpit din Mănăstirea Dragomirna era răscumpărat de la cazaci şi readus în altarul bisericii.

Soţia logofătului Gheorghe Ştefan se înscrie cu mai multe monumente

Urmaş al lui Vasile Lupu la tronul Moldovei avea să fie fostul său mare logofăt, Gheorghe Ştefan. Soţia sa, doamna Safta, se înscrie în rândul marilor ctitori prin mai multe momente. În 1654, ea a cumpărat un Tetraevanghel, i-a recondiţionat legătura prin strădania călugărului Epifanie de la Pângăraţi şi l-a donat unei biserici mănăstireşti cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ (probabil Agapia). Doi ani mai târziu, doamna Safta dăruia Mănăstirii Neamţ un loc de prisacă pentru stupi, pentru pomenire. În 1677, rămasă văduvă, împreună cu vărul ei, Pătraşco pitarul, fiul lui Dumitraşco spătar, închina Sfântului Mormânt Mănăstirea Bistriţa, „care s-a întemeiat de străbunii noştri cei buni şi vechi“ şi care ajunsese în „stare de desăvârşită stricăciune, risipită şi lipsită, nu numai de tot felul de podoabe, ci şi de sfinţitele veşminte scumpe, de multe scule şi de însemnatele ei moşii, încă şi de robii săi ţigani ce i-au fost dăruiţi şi întăriţi de preaînălţatul de veşnică amintire Alexandru voievod zis cel Bun şi Bătrân, care zace înmormântat acolo, cu doamna şi fiii lor.“

La 1678, doamna moldavă Dafina Dabija dăruia Mănăstirii Bârnova, unde era înmormântat soţul ei, Eustratie vodă Dabija, mai multe sate lăsate de el cu limbă de moarte. Pe la 1680, dădea sate, vii şi ţigani aceleiaşi Mănăstiri Bârnova, arătând că acest aşezământ fusese început de Miron Barnovschi-Movilă, dar neterminat, rămânând în acea stare „până la vremea domniei Măriei Sale răposatul mieu domn, ce scris mai sus, lui Evastratie Dabija vodă, carile dimpreună şi cu noi, dintru buna dumnezeiască îndemnare apucându-ne, am zidit biserica până în desăvârşitu, iar cu alte, câte să cade sfintei mânăstiri podoabe şi aşezături n-au apucat să o împodobească şi să o temeeze, ce noi în vieaţa noastră, când am avut vreme, am nevoit şi am împodobit şi o am întemeiat după putinţă cu de toate, câte trebuiescu unii sfintii mânăstirii“. La sfârşitul secolului al XVII-lea, doamna Anastasia Duca refăcea din lemn Agapia Veche, ctitoria lui Petru Rareş, „risipită“ în vâltoarea vremurilor. Tot ea avea să înalţe şi Biserica Albă din Iaşi.

În 1714, Elena, fiica Ducăi-Vodă, soţia logofătului Nicolae Costin (fiul cronicarului Miron Costin), dăruia Mănăstirii Neamţ un sat, pentru a i se scrie numele în pomelnicul aşezământului.

Portretul soţiei Sfântului Voievod Neagoe Basarab

Ţara Românească ne propune spre veşnică pomenire portretul soţiei Sfântului Voievod Neagoe Basarab, Despina Miliţa doamna, fiica despotului Ion Brancovici al Serbiei şi soră a doamnei Elena-Ecaterina, a cărei imagine am evocat-o mai sus. Bogata activitate ctitoricească a vrednicului voievod muntean a fost împărtăşită de soţia sa, în special prin ridicarea Sfintei Mănăstiri Curtea de Argeş (1512-1517) şi a Schitului Ostrov de pe malul Oltului. Ostrovul din Călimăneşti este primul schit de călugăriţe din Ţara Românească, aşezământ în care Despina doamna s-a retras după moartea voievodului Neagoe Basarab, îmbrăcând haina monahală cu numele călugăresc de Platonida. Va fi urmată, peste ani, de Teodora, mama lui Mihai Viteazul, descendentă din marea familie a Cantacuzinilor, călugărită, la bătrâneţe, cu numele de Teofana. Doamnei Despina a lui Neagoe Basarab avea să-i închine poetul Dimitrie Bolintineanu o legendă ce ne rămâne, peste veacuri, testament de cinstire a tuturor mamelor ce ne-au lăsat adevărate tezaure bisericeşti:

„Neagoe cel Mare în al său palat

Ce domneşte p-Argeş zice întristat

- «Monastirea noastră nu e săvârşită

Şi a mea avere este isprăvită!

Dragi ostaşi, ce ziceţi, nu ar fi păcat

Ca să înceteze lucrul minunat?»

- «Biruri noi pe ţară pot ca să se puie!»

Au răspuns ostaşii ca să îl mângâie.

Zic şi ei decide biruri pe români

De la cei mai tineri pân la cei bătrâni.

Doamna intră-n sală. Graţiile sclave

Împletesc cu roze zilele-i suave.

Ochii uzi de rouă spre pământ se-nclin;

Rumenind la faţă ea vorbeşte lin

- «Voi vreţi biruri nouă! Neagoe, te teme!

Mâine toată ţara o să te blesteme.

Astă monastire ce atât iubeşti,

Printre fum de lacrimi poate s-o priveşti!

Iată diamanturi! Vinde-le şi-urmează

Nobila lucrare ce te inimează.

Căci aceste scule nu le pot purta

Când femei pe faţă lacrimi vor păstra.»

Zice şi arată un paner de aur

Unde închisese gingaşul tezaur.

Ea îl dă. Şi faţa ca un frag cocând,

Rumenă surâde, drăgălaş şi blând.

Un bătrân se scoală şi-asfel le vorbeşte

- «Inima străbună încă vieţuieşte.

Ţara care naşte astfel de femei,

Merită şi viaţa şi mărirea ei.

Căci să ştiţi cu toţii că un neam se face

Mare sau se pierde cum femeii place.

Şi acum voi zice: Doamne! pot să mor,

Căci văzură ochii-mi mântuirea lor!»“

(Dimitrie Bolintineanu, „Doamna lui Neagu“)


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!