Analiză
Fenomenul kitsch-ului în spaţiul cultic şi în viaţa religioasă

Fenomenul kitsch-ului în spaţiul cultic şi în viaţa religioasă

Alexandru Dădîrlat, 12 Februarie 2016

Kitsch-ul, ca stare de spirit, dar şi ca manifestare în obiecte, este mai degrabă nespecific, şi uneori chiar contradictoriu vieţii spirituale şi valorilor transmise de Biserică. Într-adevăr, în mediul familial, în sfera personală, acele obiecte mărunte pot induce o familiaritate, o apropiere, o picătură de divin în lumea profană, percepută ca benefică. Elementele kitsch ar putea fi asemănate cu neghina, care, deşi seamănă cu grâul, nu hrăneşte şi nu însoţeşte sufletul spre Dumnezeu.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Hegel afirma că „arta este cea mai elevată bucurie pe care şi-o face omul”. Arta apare ca o manifestare a spiritului creator care sintetizează propriul univers interior şi propriile trăiri şi le transpune în forma unei opere de artă, menite să îl comunice pe artist publicului. Opera de artă este o creaţie a omului pentru om şi o invitaţie de a pătrunde, prin formă, culoare, simbol, sunet, mişcare sau cuvânt, în lumea propusă de artist. Arta presupune, desigur, un anumit tip de frumos, pe care artistul doreşte să-l împărtăşească. Şi, de asemenea, presupune transcendenţă. Arta presupune răgaz de creaţie dar şi răgaz de contemplaţie. Arta este legată de aspiraţia oamenilor spre absolut, spre sacru, spre Dumnezeu.

O pseudo-artă

În opoziţie cu spiritul artistic, personal, creator şi original, se regăseşte o pseudo-artă, un fenomen care coexistă cu arta: fenomenul kitsch. Termenul „kitsch” îl întâlnim în 1860 în spaţiul german, având sensul de a face ceva de mântuială, a degrada, a măslui. Literatura de specialitate plasează începuturile acestui fenomen în Europa mijlocului de secol XIX, în perioada de ascensiune a burgheziei, în epoca lui Napoleon al III-lea şi a lui Wilhelm I. Această perioadă coincide cu evoluţia clasei de mijloc din vestul şi centrul Europei, care devine o societate de mase, având acces tot mai mare la educaţie, beneficiind de venituri în creştere, dar având şi o dorinţă tot mai mare de promovare vizibilă şi de imitare a nobilimii. Manifestarea kitsch-ului s-a făcut vizibilă atunci când civilizaţia burgheză a prosperat într-atât încât s-a ajuns la un „exces de mijloace în raport cu necesităţile”. Altfel spus, obiecte de prisos, dar cu un aspect complicat, şi-au făcut loc în casele familiilor de mijloc, care însă aspirau la poziţii sociale superioare. Dinamica socială a perioadei în cauză este dată de revoluţia industrială începută la mijlocul secolului al XIX-lea şi de dezvoltarea comerţului.

Raportul dintre starea de spirit şi obiecte

Kitsch-ul, reprezentat vizibil de către obiectele kitsch, literatura sau cântecele kitsch, poate fi caracterizat, în esenţă, mai degrabă ca un fel de a fi, ca o atitudine, ca o stare de spirit care se cristalizează în obiecte. Kitsch-ul are la bază un anumit tip de raport al omului cu lucrurile.

Cei care au analizat acest fenomen - printre ei Abraham Moles, în lucrarea „Psihologia kitsch-ului” - au remarcat un anume element care stă la baza kitsch-ului: confortabilitatea. Aceasta este însuşirea prin care obiectul creează în jurul lui o oază de familiaritate într-un cadru adesea rece şi impersonal. Kitsch-ul presupune o înfrumuseţare a vieţii cotidiene cu o serie de rituri ornamentale, care îi conferă acesteia „delicioasa complicare a unui joc elaborat”. El nu-şi justifică rostul în mod raţional, este opusul simplităţii şi are funcţia de a-i aduce individului plăcere sau, mai degrabă, o plăcere spontană, diferită de ideea de frumos transcendental. Kitsch-ul „oferă posibilitatea unei participări limitate şi, prin procură, la extravaganţă”.

Kitsch-ul a fost văzut ca fiind „pe măsura omului”, o „artă acceptabilă”, care nu impune spiritului transcenderea vieţii cotidiene, şi care nu cere vreun efort de depăşire de sine. Dacă arta presupune o depăşire a măsurii, kitsch-ul este cel care face ca originalitatea să fie accesibilă tuturor, printr-o diluare a ei. Dintre lucrurile specifice primei perioade a fenomenului kitsch amintim: suvenirurile, cărţile poştale ilustrate, tapetele şi berjerele din saloanele de tip parizian cu imensele sobe de faianţă din Europa centrală.

Curentul funcţionalist

Ca răspuns la fenomenul kitsch al „epocii 1900”, a Jugendstil-ului, s-a dezvoltat curentul funcţionalist, care va fi consacrat definitiv în 1918, odată cu fondarea şcolii Bauhaus, la Weimar. Acest curent s-a născut ca reacţie împotriva „proliferării inutilului”, ca o dorinţă de rigoare prin acceptarea obiectului sau al produsului tehnic aşa cum este. Fondatorii şcolii Bauhaus consideră frumosul drept un element suplimentar, reduc obiectele strict la scopul lor, şi duc o luptă împotriva inutilului, făcându-se apel la cenzură şi rigoare. Se impun acum formele simple, dominate de linii şi unghiuri drepte, suprafeţe uniforme şi spaţii care se definesc a fi strict funcţionale. Curentul funcţionalist poate fi perceput ca o mişcare ascetică, prin care inutilul este înlocuit cu funcţionalul, reprezentând astfel antiteza manifestărilor kitsch, contrazicerea lor cea mai clară.

Apariţia neokitsch-ului

După epoca aşa-zisului kitsch romantic, al sfârşitului de secol XIX, spre mijlocul secolului al XX-lea se conturează, pe baza unor noi realităţi socio-culturale şi economice, o nouă versiune a kitsch-ului, definit în istoria artei ca neokitsch. Acest curent are la bază apariţia magazinului de tip „preţ unic” şi a supermarketului, care oferă cadrele dezvoltării societăţii de consum.

Caracteristicile acestui fenomen pot fi identificate în abundenţa bunurilor de consum şi chiar prisosinţa acestora şi apariţia unui flux tot mai mare de obiecte, care au însă un caracter tranzitoriu, aflat pe „drumul dintre fabrică şi lada de gunoi”. Spre deosebire de secolul al XIX-lea, „obiectul este mereu provizoriu, obiectul devine produs”. Mai mult decât atât, conform „principiului perisabilităţii încorporate în obiect”, produsul conţine chiar anumite „defecte” deliberate, care după o anumită perioadă îl scot din uz. Un astfel de principiu, după care se ghidează destule companii, alimentează consumul, iar valoarea obiectelor scade în ochii cumpărătorilor. Toate aceste elemente constituie, în definitiv, cadrele unei noi realităţi de tip kitsch, realitate care împarte, momentan, prezentul cu noi.

Caracteristicile kitsch-ului

De regulă, obiectele catalogate drept kitsch sunt realizări de proastă calitate, lipsite de talent şi de atenţie în execuţie, fiind diferite de lucrările de artă populară autentice. Ele sunt transpuneri ale unor sentimente de ordin transcendent în obiecte cu destinaţie strict profană, abandonând funcţia reală şi alunecând spre decorativism, având de cele mai multe ori suprafeţe îmbogăţite cu diferite simboluri şi ornamente. Coloritul este de cele mai multe ori cu contraste puternice, sau din contră, cu treceri spre culori fade (de la roşu la roz-bonbon sau liliachiu), iar materialele din alcătuire rar arată ceea ce sunt de fapt, lăsând să se remarce ideea de surogat: lemnul arată ca şi când ar imita marmura, plasticul se doreşte a imita bronzul etc.

O situaţie kitsch se poate naşte şi prin asocierea mai multor obiecte. Aglomerarea face ca „zona proprie” pe care fiecare obiect o deţine, să se suprapună peste cea a altui obiect, aflat în imediata apropiere, astfel generându-se o compromitere a „spaţiului vital” al obiectelor şi, implicit, o „presiune kitsch”. De asemenea, punerea laolaltă a unor obiecte care nu au nici o legătură unul cu celălalt poate genera kitsch.

Amestec de artă şi kitsch

Autorii preocupaţi de fenomenul kitsch au identificat cinci principii ale kitsch-ului: principiul inadecvării (o îndepărtate permanentă a obiectului faţă de funcţia pe care trebuie să o îndeplinească), principiul cumulării (legat de îngrămădire), principiul perceperii sinestezice (asaltul pe cât mai multe canale senzoriale - formă, culoare, sunet, miros, mişcare etc.), principiul mediocrităţii şi principiul confortului.

Kitsch-ul este perceput ca având şi dimensiuni pozitive, atunci când este privit ca stadiu al evoluţiei estetice, atunci când trimite la o depăşire a lui.

În definitiv, lumea conţine un amestec de artă şi kitsch, la fel cum conţine un amestec de transcendent şi imanent. În avântul său spre transcendent, omul va face apel la arta pură, care provoacă şi trimite spre dimensiuni spirituale, iar atunci când oboseşte, se va mulţumi cu facilul, cu obiectele mici, concrete şi comode, care aduc cu ele o fericire mai la îndemână. Kitsch-ul poate fi considerat, prin prisma acestui fapt, etern.

Kitsch-ul şi viaţa religioasă

Pornit dintr-o anumită stare interioară şi manifestat prin obiecte, kitsch-ul îşi poate face semnificativ prezenţa şi în manifestările religioase. Pe de o parte, viaţa religioasă presupune o raportare a omului la transcendent, respectiv la Dumnezeu, prin manifestări specifice: prin rugăciune, prin urmarea unor principii morale, prin acte de caritate, într-un cuvânt, prin viaţă spirituală. Potrivit tradiţiei creştine, viaţa spirituală începe cu ascultarea cuvântului lui Dumnezeu descoperit oamenilor, prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Acestei ascultări îi urmează înţelegerea şi împroprierea cuvântului dumnezeiesc, pentru ca mai apoi mesajul primit, vestea cea bună, să vie vestită lumii întregi prin viu grai şi prin faptă. Toţi aceşti paşi sunt călăuziţi de permanenta stare de rugăciune, de mulţumire şi recunoştinţă şi, în general, de trezvie, adică de conştienţă.

Pe de altă parte, kitsch-ul apare ca fiind arta fericirii imediate, a unui confort local şi a unei familiarităţi cu aici şi acum. Obiectele vizate de kitsch - lucruri concrete, mărunte şi accesibile tuturor - se impun ca alternativă uşoară la manifestările artistice sau de orice formă care au legătură cu transcendentul şi care invită la reflecţie, la meditaţie, la o trecere dincolo de forme şi, deci, la un efort spiritual. Kitsch-ul ţine mai mult de formă, şi mai puţin de conţinut, mai mult de peren, şi mai puţin de etern.

Kitsch-ul printre obiectele bisericeşti

Cu fenomenul kitsch sunt tentaţi să cocheteze toţi creştinii, mai ales în spaţiul privat. Oferta este una vastă şi pentru toate gusturile. Nu există mare sărbătoare religioasă cu prilejul căreia să nu-şi facă apariţia, pe mesele comercianţilor, tot felul de obiecte mărunte. Dincolo de cruciuliţele purtate discret, ca semn al legământului creştin, spaţiul este dominat de acele obiecte care ţin să îşi facă simţită prezenţa cu orice preţ: lucruri mici dar luminoase, ieftine dar valoroase, din plastic dar cu strălucire de metal preţios. Creştinii le folosesc frecvent: acasă, la birou sau în maşină. Ele au menirea de a crea o familiaritate, de a aminti de lumea spirituală şi de Dumnezeu. Ele ar fi cele care sunt menite să îl coboare pe Dumnezeu mai aproape de om, în propria casă, la locul de muncă sau în călătorie. Lucru care, în sine, nu e tocmai rău.

Aceiaşi creştini practicanţi, de cele mai multe ori cu intenţii justificate şi sincere, au tendinţa de a se implica în amenajarea lăcaşului de rugăciune şi de a-şi face simţită implicarea prin dăruirea anumitor obiecte, cel mai adesea obiecte de cult sau obiecte decorative. Prin acestea din urmă îşi pot face apariţia în biserică forme şi străluciri de tip kitsch.

Chemare spre transcendenţă

Kitsch-ul, ca stare de spirit, dar şi ca manifestare în obiecte, este mai degrabă nespecific şi, uneori, chiar contradictoriu vieţii spirituale şi valorilor transmise de Biserică. Într-adevăr, în mediul familial, în sfera personală, acele obiecte mărunte pot induce o familiaritate, o apropiere, o picătură de divin în lumea profană, percepută ca benefică. Dar cu condiţia de a nu ne opri aici. Este necesar să se meargă mai departe, să se vadă dincolo de acele obiecte, dincolo de forma lor sclipitoare şi de materialul lor comun. E necesar să căutăm momentele de linişte în care să medităm, într-un mod simplu, la Dumnezeu şi la lucrarea Sa cu noi, în care să ne rugăm şi să ne gândim la aproapele sau în care să citim din Sfânta Scriptură sau din alte cărţi ziditoare. Este esenţial ca efortul spiritual personal, de acasă, să fie periodic conjugat cu rugăciunea împreună, în cadrul Bisericii.

Spaţiul cultic şi kitsch-ul

În această privinţă spaţiul bisericii, ca spaţiu care găzduieşte Biserica vie, formată din credincioşi, se cuvine a prefigura Împărăţia cerurilor, şi a fi loc al sfinţirii pământeşti, care să Îl comunice, prin tot ceea ce este, pe Dumnezeu oamenilor. Prin slujba sfinţirii, locaşul de cult, împreună cu elementele sale componente, sunt scoase din uzul comun, strict cotidian, şi aşezate într-un nou cadru, liturgic, sacru. Orice lucru din biserică, fie că vorbim de forma ei, de pictura ce o împodobeşte, sau de celelalte elemente, are menirea de a vorbi despre cele duhovniceşti, despre cele ale Împărăţiei, nicidecum de a vorbi despre ele însele.

Cele din biserică nu se cuvin a obosi ochiul şi sufletul prin supraaglomerare, nici a atrage atenţia spre ele însele, prin lumini stridente şi culoare, şi nici a avea un grad mare de perisabilitate, pe fondul dorinţei de rapid şi cât mai accesibil. În acest sens, elementele şi manifestările kitsch ar putea fi asemănate cu neghina, care, deşi seamănă cu grâul, nu hrăneşte şi nu însoţeşte sufletul cu adevărat pe calea lui spre Dumnezeu. Kitsch-ul se poate regăsi în obiecte, dar şi în acţiuni, prin care se doreşte insistent să se atragă atenţia asupra ceva: iluminat insistent şi nepotrivit, decorare excesivă, amplificare sonoră deranjantă, cu efecte de ecou artificial, care depăşeşte cu mult spaţiul curţii bisericii.

Locaşului de cult, spaţiilor bisericeşti, dar şi locurilor de rugăciune privată, din casele creştinilor, le este proprie mai degrabă simplitatea, bunul gust, liniştea „vizuală” şi acustică, şi în general toate acele caracteristici ale locului care se lasă umplut de Duhul Sfânt.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!