Patristica
Formulările poetic-paradoxale ale Epistolei către Diognet

Formulările poetic-paradoxale ale Epistolei către Diognet

Adrian Agachi, 23 Noiembrie 2009

Epistola către Diognet constituie una dintre cele mai frumoase scrieri creştine ale primelor secole. W. Heinzelmann a denumit-o „perla Antichităţii creştine“. Cu toate eforturile depuse de cercetători (şi propunerile nu au lipsit deloc!), nu s-a putut stabili clar cine este adevăratul autor. Cu toate acestea, Epistola către Diognet rămâne o lucrare deosebită, plină de înţelesuri adânci şi de un farmec stilistic cuceritor. Este o opinie pe care o împărtăşesc toţi cei care au ocazia să o citească. Vom face în acest material o scurtă incursiune analitică asupra câtorva teme prezente aici.

Putem stabili totuşi un autor?

Epistola către Diognet a fost descoperită într-un manuscris unic şi editată prima dată în 1592 de Henri Estienne la Paris. Din nefericire a dispărut şi acest manuscris într-un incendiu petrecut la biblioteca din Strasbourg pe 24 august 1870. Poate este şi acesta un motiv pentru care cercetătorii au propus atâtea variante în privinţa autorului acestei scrieri. Prima opţiune a fost Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, propusă chiar de Henri Estienne. Peste jumătate de secol, în 1649, eruditul Tillemont a demonstrat că această atribuire este imposibilă. H. I. Marrou a notat ipotezele ulterioare, dintre care amintim: Clement al Romei, Clement Alexandrinul, Teofil al Antiohiei, Ipolit al Romei etc. Donaldson îl consideră autor chiar pe primul editor, Henri Estienne. Una dintre cele mai plauzibile ipoteze a fost formulată de Andriessen care îl propune pe apologetul Quadratus, afirmând că Epistola către Diognet i-a fost adresată de acesta însuşi împăratului Hadrian. Diognetus nu reprezintă doar un nume, ci şi un apelativ adresat membrilor înaltei nobilimi romane (Dom P. Andriessen, „The Authorship of the Epistula ad Diognetum“ in: Vigiliae Christianae, Vol. 1, No. 2 - Apr., 1947 -, pp. 129-136). Cu toate acestea, chiar şi atribuirea acestei lucrări apologetului Quadratus rămâne o simplă ipoteză. Într-o notă de subsol la traducerea sa din Canonul Ortodoxiei (vol. I, p. 381), părintele Ioan I. Ică jr. precizează ultima opinie în această direcţie formulată de Charles E. Hill. Acesta afirmă că Epistola i-ar aparţine de fapt Sfântului Policarp al Smirnei. Cum data scrierii acestei epistole este considerată a fi între 190 şi 200, iar locul scrierii, Alexandria, această nouă opţiune ar muta cele două presupuneri în jurul anului 150 la Smirna. Discuţiile continuă până în prezent.

Misterul creştin

Este cât se poate de clar că Epistola se adresează unui nobil roman care dorea să afle mai mult despre credinţa creştină sau chiar să se convertească. Avea însă o serie de nelămuriri pe care autorul anonim doreşte să i le lămurească. Fără a intra prea mult în amănunte, vom cita un fragment substanţial pentru a observa natura argumentaţiei. „Creştinii nu trăiesc deosebiţi de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. Învăţătura lor nu e descoperită de gândirea şi cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotinţă; nici nu o arată, ca unii, ca pe o învăţătură omenească. Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte şi în hrană şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină. Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masă comună, dar nu şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile. Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. Nu îi cunoaşte nimeni, dar sunt osândiţi, sunt omorâţi, dar dobândesc viaţa. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi, sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu aceste înjosiri, sunt huliţi, dar sunt îndreptăţiţi. Sunt ocărâţi, dar binecuvintează, sunt insultaţi, dar cinstesc. Fac bine dar sunt pedepsiţi ca cei răi, sunt pedepsiţi dar se bucură, ca şi cum li s-ar da viaţă. Iudeii le poartă război ca unora de alt neam, elenii îi prigonesc, dar cei care îi urăsc nu pot spune pricina duşmăniei lor“ (Epistola către Diognet, în: PSB, vol. I, p. 412-413). Acesta este unul dintre cele mai frumoase pasaje ale lucrării, care explică pe scurt care sunt deosebirile şi asemănările creştinilor cu păgânii. Astfel, creştinismul nu aduce cu sine o deosebire de limbă, neam sau îmbrăcăminte. Creştinii nu constituie o sectă aparte, care respinge pe criterii etnice sau lingvistice pe cei cu care trăiesc. Nu îi resping din aceste puncte de vedere aşa cum făceau, spre exemplu, iudeii, dar nici nu îi primesc în cadrul Tainelor lor oricum. Învăţătura lor centrală nu are o bază filosofică, omenească, precum în cazul păgânilor, care îşi bazează întregul cult doar pe descoperiri omeneşti. Obiceiurile esenţiale prin care se deosebesc sunt cele ale evlaviei interioare şi ale dragostei. „Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină“. Creştinii nu sunt legaţi esenţial de vreun loc tocmai pentru că ei se consideră doar călători pe acest pământ aşteptând împărăţia Cerurilor. Apoi, autorul trece la descrierea moravurilor creştine, afirmând că poporul creştin are respect faţă de instituţia familiei, dar proscrie avortul, desfrânarea şi orice fel de lăcomie şi vieţuire trupească. Cu toate că erau acuzaţi de nerespectarea legilor, creştinii se supuneau acestora, dar evitau sacrificiile pentru împărat. Apoi, autorul trece încet la o exprimare pur paradoxală, care trebuie să i se fi părut uimitoare destinatarului său. Cu toate că creştinii sunt iubitori de oameni şi fac binele sunt ucişi, prigoniţi, chinuiţi, dar chiar şi în aceste momente reuşesc să le impună respect adversarilor. Oricum, nimeni nu poate spune cu exactitate care este cauza duşmăniei împotriva creştinilor.

Creştinii şi misiunea lor în lume

Creştinii sunt cei care dau un sens lumii, creştinii sunt consideraţi sufletul lumii. „Ca să spun pe scurt, ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în lume. Sufletul este răspândit în toate mădularele trupului, iar creştinii în toate oraşele lumii. Sufletul locuieşte în trup, dar nu este din trup, creştinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume. Sufletul nevăzut este închis în trupul văzut şi creştinii sunt văzuţi, pentru că sunt în lume, dar credinţa lor în Dumnezeu rămâne nevăzută. Trupul urăşte sufletul şi îi poartă război fără să îi fi făcut vreun rău, pentru că îl împiedică să se dedea plăcerilor; şi lumea urăşte pe creştini, fără să îi fi făcut vreun rău, pentru că se împotrivesc plăcerilor ei. Sufletul iubeşte trupul, deşi trupul urăşte sufletul, sufletul iubeşte şi mădularele, şi creştinii iubesc pe duşmanii lor. Sufletul este închis în trup, dar el ţine trupul, şi creştinii sunt închişi în lume ca într-o închisoare, dar ei ţin lumea. Sufletul nemuritor locuieşte în cort muritor; şi creştinii locuiesc vremelnic în cele stricăcioase, dar aşteaptă în ceruri nestricăciunea. Sufletul chinuit cu puţină mâncare şi băutură se face mai bun; şi creştinii pedepsiţi în fiecare zi se înmulţesc mai mult. Într-o atât de mare ceată i-a rânduit Dumnezeu, că nu le-a îngăduit să o părăsească“ (Epistola către Diognet, în: PSB, vol. I, p. 413-414). Războiul trupului împotriva sufletului este asemănat cu războiul păgânilor împotriva creştinilor. Cum luptă de fapt creştinii? Prin iubire. Pedepsirea creştinilor nu face altceva decât să îi înmulţească şi mai mult, pentru că dragostea creşte prin suferinţe. De vreme ce virtutea primordială a creştinului este iubirea aproapelui, orice prigoniri nu pot să surpe această lege a dragostei. De aceea, creştinii sunt numiţi sufletul lumii, ca unii care privesc îndeaproape cele spirituale şi se preocupă de acestea, pe când păgânii sunt prinşi doar de cele trupeşti. Formulările acestea poetic-paradoxale sunt cele mai frumoase ale Epistolei către Diognet, lucru pentru care a fost numită pe drept „perla Antichităţii creştine“. În încheiere, vă invităm la lectura acestei scrieri. Sunt multe lucruri care vă pot oferi un subiect de meditaţie. Paradoxul este oricum o interesantă formulare a unei teme creştine de meditaţie.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!