„Frumusețea este veșmântul iubirii lui Dumnezeu”

„Frumusețea va mântui lumea”, scria odinioară Dostoievski în romanul Idiotul, schițând portretul unei utopii estetice la care suntem chemați să medităm cu toții. Frumosul, vrem, nu vrem, este un reper axiologic al existenței fiecăruia, atât în această viață, cât și în veșnicia ce ne stă în față. Despre abisala nevoie de frumos și despre cultivarea lui în noi și împrejurul nostru, ne-a vorbit părintele Pantelimon Șușnea de la Mănăstirea Oașa, absolvent de Belle Arte, pictor de icoane şi fotograf.

Preacuvioase părinte, ce este frumosul și care-i legătura lui cu fericirea?

Există o frumusețe absolută a lui Dumnezeu și o frumusețe subiectivă a omului, care este și relativă. Cât despre frumusețea lui Dumnezeu, noi, vorbind cu Dumnezeu, Îi spunem în psalmul de la Vecernie: „întru strălucire și în mare podoabă Te-ai îmbrăcat” (Ps. 103, 2). Psalmul de la Vecernie este un psalm care laudă creația lui Dumnezeu și pe Dumnezeu în creație și prin creație. Strălucirea se referă exact la slava lui Dumnezeu, și podoaba exact la frumusețe, căci acesta este rostul podoabei, de a înfrumuseța. Putem spune că frumusețea este veșmântul iubirii lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire. Aceasta este frumusețea absolută. În planul subiectiv, în planul percepției frumosului, pentru că problema se pune la nivelul percepției frumosului, aici lucrurile pot fi amestecate sau confuze.

Omul poate să perceapă din frumosul care există în creație și din frumusețea lui Dumnezeu numai în funcție de câtă frumusețe a adunat în el, de câtă frumusețe și-a însușit, și-a împropriat. Omul recunoaște cumva acea frumusețe care corespunde cu frumusețea din el. Atunci când vorbim despre percepția frumosului nu vorbim despre frumos, ci despre cât poate omul să perceapă din frumos. Cât percepe omul din frumos spune totul despre el. Câtă frumusețe percepi arată câtă frumusețe ai în tine. Genul de frumusețe pe care îl percepi spune foarte mult despre tine, spune ce fel de om ești. Există sintagma: „gusturile nu se discută”. Gusturile nu se discută, dar spun foarte multe despre om.

Omul trebuie să aibă în vedere frumusețea. Este o responsabilitate a fiecăruia dintre noi. Ține de devenirea noastră spirituală și de scopul nostru. Scopul nostru este fericirea. Fericirea vine prin frumos. Însă, de multe ori pot să se creeze confuzii. De exemplu, plăcerile sunt corespondentul frumuseții în planul simțurilor. Plăcerile sunt cele care îl atrag pe om. Ele sunt o oglindire a frumosului în planul simțurilor. Nu este fără rost acest lucru. Nu înseamnă că dacă percepi frumosul în planul simțurilor este un păcat, pentru că Dumnezeu a făcut lumea frumoasă pentru simțuri. Însă, scopul este acela de a-L întâlni pe Dumnezeu în darul Lui, de a te întâlni cu Dumnezeu în creație, care este darul lui Dumnezeu pentru om.

Cum putem discerne? Când suntem în confuzie și când descoperim și putem trăi cu adevărat frumosul?

Este vorba despre a-ți sensibiliza, de a-ți educa percepția frumosului. Atunci când privești o persoană, ceea ce vezi în persoana respectivă reflectă starea ta. Dacă privești numai frumusețea fizică, înseamnă că ești trupesc în gândire. Dacă pe lângă frumusețea fizică ai în vedere și frumusețea minții, frumusețea intelectuală, înseamnă că tu recunoști în celălalt ceva ce porți în tine. Dacă pe lângă aceasta recunoști și o frumusețe etică, o frumusețe morală, înseamnă că iarăși vezi în celălalt ceea ce ai și tu în tine. Și dacă vezi și frumusețea duhovnicească, atunci înseamnă că poți s-o percepi doar dacă tu la rândul tău îți lucrezi virtuțile. Frumu­sețea de fapt o recunoști, te vezi și pe tine în celălalt. La fel, dacă ajungi la o spiritualizare a vieții, tu poți să descoperi frumusețe în celălalt de care celălalt nu este conștient, și poți să-l faci conștient de ceea ce are el, poți să-l ajuți să-și lucreze calitățile lui. Cu frumusețea este ca și cu adevărul. Există adevărul absolut, al lui Dumnezeu, dar se pune problema în ce măsură omul poate să accepte acest adevăr, pentru că de multe ori omul alege să trăiască în minciună. Și în planul frumuseții poate să existe foarte multă minciună. În general, frumosul nu se limitează doar la latura estetică. O include, dar nu o epuizează. Este necesar ca frumosul să fie pătruns și de adevăr, adică să fie pătruns și de sens. O frumusețe fără un sens cuprinzător, fără un înțeles, este o frumusețe nedesăvârșită. Abia când lucrurile capătă un sens, o coerență, împletindu-se cu sensul vieții noastre și cu sensul mai larg al lui Dumnezeu, abia atunci frumosul începe să fie deplin. Ca să exemplific: în Tradiție, tot ce era frumos sau estetic era pătruns și de semnificație. Dacă este să privim portul românesc, el nu avea doar o funcție estetică. Cu simbolistica pe care o cuprindea în sine, el reflecta demnitatea omului ca împărat al creației. Frumusețea veșmântului făcea referire la veșmântul de slavă pe care l-a avut Adam în Rai, făcea referire la haina de nuntă a celor care au intrat la nunta fiului de împărat. Cel care nu avea această haină de nuntă a fost alungat afară. Vedem că nu se avea în vedere un estetism care să satisfacă nevoia frumosului în planul simțurilor, ci era un frumos care avea un caracter simbolic și făcea legătura cu planul nevăzut al vieții, adică nu era un frumos de care să te bucuri egoist, ci era un frumos care cuprindea și o anumită responsabilitate.

Arta ne poate sensibiliza pentru a descoperi frumosul?

Arta este absolut necesară în viața omului, și aici mă refer inclusiv la arta vieții, la frumosul din viață. Gândirea modernă este o gândire iconoclastă, o gândire care nu mai are în vedere atât de mult frumosul, cât are în vedere pragmatismul, eficiența, utilitarismul. Uitați-vă de exemplu la perioada comunistă, care este o perioadă atee, o perioadă cenușie, foarte inestetică. Oamenii priveau lucrurile din punct de vedere strict pragmatic, utilitarist. Frumusețea nu face parte din prioritățile unei gândiri utilitariste. Dar acest pragmatism, acest utilitarism al vieții a sărăcit foarte mult viața oamenilor și relația oamenilor. Oamenii tind să introducă pragmatismul și utilitarismul în relație. A devenit un tipar de gândire al omului modern: nu este pragmatic să oferi flori soției. Este pragmatic atunci când vrei s-o cucerești, dar după ce ai cucerit-o nu mai este pragmatic, este o cheltuială, nu se justifică... Nu este pragmatic să-ți alegi cuvintele, gesturile, să-ți alegi comportamentul, să-ți înfrumusețezi comportamentul... Din cauza acestei perspective s-a sărăcit foarte mult viața oamenilor și s-a banalizat, pentru că a fost eliminat frumosul.

Cum putem să readucem frumosul în viețile noastre odată ce a fost exclus?

Trebuie făcut efort, iar Biserica este îndrumătoare în această căutare a frumosului. Biserica, și Tradiția noastră ne vorbesc despre necesitatea frumosului în viața noastră, pentru că ceea ce-l face pe om cu adevărat fericit sunt relațiile frumoase, relațiile fericitoare. Pentru a ajunge la aceste relații frumoase trebuie să înveți să pierzi, adică trebuie să ieși din logica câștigului și din logica utilitarismului.

Foarte importantă este lucrarea de despătimire a omului pentru că, dacă tu te condamni să trăiești o existență doar la nivelul simțurilor, acela va fi nivelul tău de percepție a frumosului, va fi strict frumosul care se adresează simțurilor. Pentru a putea percepe mai mult, trebuie să se domolească un pic simțurile. Din această perspectivă, postul chiar este o cale care, prin niște restricții, descoperă un univers întreg. Sunt niște restricții care te dezmărginesc. Este un paradox al credinței. Sunt niște limitări care te dezlimitează, te dezmărginesc, adică fac posibilă și percepția Împărăției cerurilor. Noi nu suntem condamnați la o percepție limitată. Aceste limite se depășesc prin lucrare, printr-o viziune spirituală asupra vieții.

Dacă nu ai relații frumoase, ai nevoie de lucruri. Oamenii care trăiesc într-o banalitate a relațiilor caută să se înconjoare de lucruri, caută cumva să compenseze lipsa de profunzime. Atunci când te odihnești într-o relație frumoasă uiți de tot, nu-ți mai trebuie nimic. Faptul că în ziua de astăzi ne trebuie atâta materie reflectă tocmai această sărăcie sufletească a noastră.