Documentar
Guy de Maupassant, genialul nuvelist francez

Guy de Maupassant, genialul nuvelist francez

Adrian Agachi, 19 August 2009

„Într-adevăr, trebuie să fii foarte nebun, foarte îndrăzneţ, foarte obraznic sau foarte prost pentru a scrie astăzi! După atâţia maeştri cu firi atât de diferite, cu talent atât de multiplu, ce mai rămâne oare de făcut, ce n-a fost încă făcut, ce mai rămâne de spus, ce n-a fost spus încă? Cine dintre noi poate să se laude că a scris o pagină, o frază care nu se găseşte aproape în aceeaşi formă pe undeva?“

Guy de Maupassant (1850-1893) a fost unul dintre cei mai cunoscuţi prozatori francezi ai secolului al XIX-lea. Abordând un stil aparte, plin de o coloratură vioaie şi o viziune magnifică asupra tenebrelor cotidiene, Guy de Maupassant s-a impus drept un nume important în istoria literaturii universale.

Guy de Maupassant s-a născut la 5 august 1850, în localitatea Château de Miromesnil. A avut un singur frate, pe nume Hervé, cu care s-a înţeles foarte bine. Părinţii săi au decis să se despartă după zece ani petrecuţi împreună, şi amândoi copiii au rămas împreună cu mama lor, Laure. Au decis să părăsească locul natal şi s-au mutat în Etrat, o regiune la malul mării. Aici, micul Guy a petrecut o perioadă frumoasă a vieţii, fiind foarte ataşat de peisajul viu. Aproape zilnic pleca în mici expediţii însoţit de fratele său, fie într-o simplă cercetare a împrejurimilor, fie la pescuit. A reuşit să înveţe rapid dialectul normand, iar în adolescenţă pleca împreună cu pescarii din localitate pe mare. După perioada liceală a izbucnit aproape imediat războiul franco-prusac, în care Maupassant a luptat cu vitejie. O mare parte din scrierile sale sunt dedicate acestei perioade. Va păstra pentru tot restul vieţii o aversiune faţă de ororile războiului şi de cei care obişnuiau să-l promoveze drept o activitate normală.

Ucenicul lui Gustave Flaubert

Laure, mama sa, fusese foarte apropiată de scriitorul Gustave Flaubert, cei doi cunoscându-se încă din copilărie. Observând talentul scriitoricesc al fiului său, aceasta i-a făcut cunoştinţă cu Flaubert. Cei doi au legat o strânsă prietenie nespus de fructuoasă pentru tânărul Maupassant. Se ştie că bătrânul Flaubert era un om destul de dificil şi interiorizat, care nu primea prea des oaspeţi. Guy era, însă, ucenicul său preferat. Ascultător, receptiv la criticile sale şi plin de entuziasm, îşi clădea neîncetat propriul stil. Sfaturile lui Flaubert l-au transformat pe Guy de Maupassant dintr-un scriitor mediocru într-unul genial, care a contribuit la dezvoltarea romanului şi a nuvelei moderne.

Sfârşitul tragic

Rareori se întâmplă ca un mare scriitor să beneficieze de un sfârşit paşnic. Doar Dumnezeu ştie cauzele acestor lucruri, dar una dintre explicaţii este consumul psihic uriaş pe care creaţia literară îl cere unui om. Guy de Maupassant a reuşit timp de zece ani să producă între două şi patru volume de proză anual. Lucrul peste măsură l-a afectat şi a fost foarte aproape să-şi piardă minţile. Asemenea mentorului său, Flaubert, Maupassant era un om aplecat spre singurătate, detesta seratele literare şi prefera să mănânce în locuri unde nu putea fi recunoscut cu uşurinţă. Paranoia şi frica de moarte şi-au înfipt colţii necruţători în mintea genială a acestui om. Din fericire îşi va termina zilele lucid, într-un azil din Paris, la doar 43 de ani. Pe 6 iulie 1893 murea un scriitor tânăr, dar care a trăit suficient pentru a da naştere unui nou curent literar.

Critica literară

Maupassant a fost întotdeauna deranjat de pretenţiile criticilor literari. Aceştia nu numai că nu interpretau corespunzător noile creaţii literare, dar aveau şi pretenţia ca acestea să fie întocmite conform regulilor lor. Maupassant a militat pentru libera dezvoltare literară şi a criticat uniformizarea impusă de critici. „Scriitorul este şi trebuie să rămână singurul stăpân, singurul judecător al operei pe care se simte chemat să o scrie. Criticilor, confraţilor săi şi publicului le revine sarcina de a judeca dacă a realizat bine sau nu opera pe care şi-a propus s-o facă şi scriitorul nu are de dat socoteală cititorului decât despre felul cum a executat-o. Dacă-mi vine cheful să critic sau să contest talentul cuiva, n-o pot face decât privind din punctul de vedere al autorului, pătrunzându-i intenţiile cel mai ascunse.“ (Răspuns domnului Francisque Sarcey, p. 505-506) Supărarea lui Maupassant era cu atât mai mare cu cât criticii literari nu creaseră nimic important în afară de termeni şi judecăţi aspre. Învinuirile adresate scriitorilor nu puteau fi aduse din perspectiva propriilor emoţii literare, pe care un critic le avea în contact cu opera lor. Maupassant insista asupra faptului că un scriitor nu putea fi judecat prin prisma viziunii sale. „Să conteşti unui scriitor dreptul de a face o operă poetică sau realistă înseamnă să-l sileşti să-şi schimbe temperamentul, să-i tăgăduieşti originalitatea, să nu-i îngădui să se slujească de ochii şi de inteligenţa cu care l-a dăruit natura. A-l învinui că vede lucrurile urâte sau frumoase, mărunte sau epice, fermecătoare sau sinistre înseamnă să-l învinuieşti că este aşa cum este şi că nu are o viziune la fel cu a noastră. Să-i lăsăm libertatea de a înţelege, de a observa, de a plăsmui după cum îi va plăcea, cu condiţia să fie un artist adevărat.“ (Romanul, p. 556)

Originalitate, talent şi stăruinţă

Un alt aspect semnificativ al gândirii lui Guy de Maupassant este cel legat de originalitate şi talent. Pentru el totul se reduce la stăruinţa de care un scriitor dă dovadă în crearea operei sale. Nemulţumirea cu lucrurile actuale, însetarea după noi orizonturi creative sunt formele prin care un om poate să dezvolte noi curente literare. „Cel care caută doar să-şi distreze publicul prin mijloace cunoscute scrie, cu încredere în nevinovăţia mediocrităţii sale, opere destinate unei mulţimi ignorante, care nu ştie cum să-şi omoare vremea. Dar cei asupra cărora apasă toate secolele trecute de literatură, cei veşnic nemulţumiţi, veşnic dezgustaţi pentru că năzuiesc spre ceva mai bun, cei cărora totul li se pare ştiut, cunoscut, tocit, cărora proza lor le dă sentimentul unei munci obişnuite şi zadarnice ajung să socotească arta literară ca pe ceva de necuprins, misterios, ce ne este dezvăluit doar prin câteva pagini ale celor mai mari maeştri.“ (Romanul, p. 562) Încercările nu găsesc răspuns decât dacă învăţăm să privim spaţiul creativ din jurul nostru cu alţi ochi. Nu cu ochii celor care au descris anumite lucruri înainte de noi, ci cu ochii propriei experienţe. Dacă un scriitor nu caută neobosit noi orizonturi, acestea nu i se vor dezvălui niciodată. „Talentul e stăruinţă. Trebuie să priveşti tot ceea ce vrei să descrii destulă vreme şi cu destulă atenţie ca să descoperi un aspect care n-a fost încă văzut şi descris de nimeni. În toate acestea există o parte neexplorată, pentru că ne-am obişnuit să nu ne slujim de ochii noştri decât prin amintirea a tot ceea ce au gândit alţii înaintea noastră despre ceea ce avem în faţa ochilor. Cel mai mic lucru închide în sine o fărâmă de necunoscut. S-o găsim. Pentru a descrie focul care arde şi un copac pe o câmpie, să stăm în faţa focului şi a copacului până în clipa când nu mai seamănă, pentru noi, cu nici un alt copac, cu nici un alt foc. Aşa devii original.“ (Romanul, p. 564)

Orgolii decăzute

Guy de Maupassant a fost foarte acid şi la adresa aşa-numiţilor „scriitori de salon“. Aceştia trăiau alături de o familie bogată, participau la toate seratele organizate de aceasta şi deveneau simple talente decăzute, reduse la nivelul culturii de vitrină. Patima mândriei îi făcea pe aceşti scriitori să rămână acolo unde erau adulaţi. „Nu trece mult şi iată că ia fiinţă un centru literar, o bisericuţă în care el e Dumnezeu, singurul Dumnezeu; căci adevăratele religii nu au niciodată mai multe zeităţi. Lumea va veni în acel salon ca să-l vadă, să-l audă, să-l admire, aşa cum vin pelerinii uneori de foarte departe la anumite locuri sfinte. Va fi invidiat el şi stăpâna casei! Vor vorbi amândoi de literatură aşa cum vorbesc preoţii de dogme, în mod ştiinţific şi cu gravitate; vor fi ascultaţi atât el cât şi stăpâna casei şi, părăsind acest salon literar, oamenii vor avea impresia că au ieşit dintr-o catedrală.“ (Cannes, p. 472) Mesajul lui Guy de Maupassant este următorul: scriitorul este vestitorul lui Dumnezeu, nu al său. Noile scrieri sunt o nouă mărturie a divinităţii sau nu sunt decât nimicuri.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!