Acum mai bine de o sută de ani, la București sosea o delegație a românilor din Transilvania, iar cu această ocazie, la un dineu, Ion I.C. Brătianu a susținut o alocuțiune în cinstea oaspeților care veniseră î
Ierusalimul - note de pelerinaj
Pregătirea
Mai întâi trebuie să-l visezi. Să-l dorești. Să-l înscrii în copacul dorințelor tale.
Istoria e scrisă aici atât de dens, încât ți se taie respirația. Și este atât de intim înmănuncheată cu prezentul, încât înțelegi de la bun început că nu te afli într-un oraș mort, un muzeu în aer liber, ca în alte mari situri istorice ale lumii. Aici totul respiră pe mai multe paliere, simultan! Fapte vechi, pe care istoricii le cred consumate, răsar de sub pietre, te salută și se întrepătrund cu respirația ta, care capătă alt ritm și altă consistență, care nu mai sunt doar ale tale!
Știi că nu vei putea cuprinde aici totul, nici pe aria unui colțișor de pământ al Țării Sfinte. De aceea trebuie să te lași în voia lăuntrului, pe mâna lui Dumnezeu. Am venit în vizită la Tine, Doamne, în casa Nașterii și a morții Tale, a primilor Tăi pași în trup pe pământ, pe locurile de unde Te-ai privit cu oamenii față în față, de unde i-ai atins și i-ai vindecat, pe pământurile unde Te-ai lăsat Tu însuți privit, atins și îmbrățișat! Primește-mă, Doamne, în prima Ta casă pământească, așa cum voiești! Arată-mi ce voiești Tu din cele ale Tale!
Orice pregătire turistică și livrescă, oricât de savantă, pălește aici la fața locului. Rugăciunile de-acasă nu se potrivesc întotdeauna cu cele de aici. Sigur că, fără dobândirea unei oarecari înțelegeri a lucrurilor și a unui echilibru duhovnicesc, nu e bine să calci pe aici. E vorba de pregătirea stării lăuntrice, acea stare de trezvie căutătoare, s-o numim aspirație sau dorință, asemeni celei a alpinistului pregătit pentru escaladarea unui munte, fără de care efortul necesar cuceririi înălțimii nu ar putea fi dus la bun sfârșit. Să numim starea asta „dorință”? Dorința „bărbatului doririlor”, a lui David. Căci va să bați la cetatea lui David. Și la urmașa ei, cea crescută din ea, anterioară fiindu-i: Sfânta Sfintelor. În jurul acestora se învârt toate, aici și oriunde.
Ierusalimul. Vechea Cetate și împrejurimile ei, dar mai ales Vechea Cetate. Aici toate cresc unele dintr-altele, ca frunzele verzi din alveolele uscate ale scoarței unui măslin prea bătrân. Niciodată nu știi de unde va răsări frunza verde, dintr-un mugur reavăn ori dintr-un ciot uscat, de aceea trebuie să mergi și să te porți mereu cu atenție, cu toată lumea. Frunzele uscate s-au făcut covor sub picioarele tale. Nu le mai vezi; sunt prea multe. De aceea ți-e călcătura ușoară și pașii nu se aud: îi absoarbe istoria. De aceea aici poți pătrunde ușor oriunde vrei... sau poți fi absorbit unde nu te-ai fi așteptat; ori poți întâlni pe cale îngrădiri spre locurile cele mai comune. În timp ce unele alveole ale marelui copac al istoriei se deschid, altele se închid. Le vezi - nu le vezi, ele te adapă cu aerul lor vital. Se pare că trunchiul bătrânului măslin al istoriei - copacul vieții, pe care îl simți aici mai prezent și palpabil decât oriunde - e străbătut de nebănuite tuneluri spațio-temporale, prin care circulă apa vieții.
Apa vieții?...
Pe toate le vei cunoaște, de voiești; numai să ai răbdare, respirația lină și pașii mai ușori decât gândurile. Și acea blândă ardoare. Să fii ca ploaia măruntă, de care nimeni nu se ferește, care intră peste tot fără să tulbure și nu cunoaște bariere. Să fii ca roua dimineții, care nu se teme de pașii trecătorului matinal. Ca roua pe lâna lui Ghedeon. Fii mic, absoarbe lumina și nu vei cunoaște bariere!
Ierusalimul. Aici viața și moartea, binele și răul, mângâierea și violența se întrepătrund mai intim ca oriunde. Dăruirea de sine și cumplita trădare. Revelația cea mai darnică și vicleșugul. Lumina și întunericul. Larghețea inimii și setea de arginți. Frățietatea tuturor limbilor, adunarea laolaltă a religiilor, toate în jurul aceluiași Nume, dar și dezbinarea tuturor cu toți. Pacea măslinilor și zgomotul armelor. Mereu, mereu. Așa a fost și va fi, cât vor mai fi istoria și lumea aceasta veche. Axul Lumii și marele Babilon.
Dar pe toate le biruie iubirea. Și pacea dăruită de Dumnezeu ca binecuvântare orașului-centru al lumii va birui din nou și din nou, reînnoindu-se cu fiecare „Șalom!”, rostit în toate limbile pământului. Șalom alehem! Salam aleykum! Aleykum Salam! Kalimera! Hello! Zdravstvujte! Barev dzez! Bună să vă fie inima!... - binecuvântările băștinașilor și veneticilor de toate culorile se întretaie într-un tumult amețitor care îți taie respirația și nu știi ce aduce: pace sau război?
Intrarea
Prima lege aici - se zice - este să nu te miri de nimic; și să nu te temi de nimic; nici de moarte. Această dârzenie se citește în privirile și în vocile multora, dacă înveți să le cunoști; am tot umblat pe acest pământ, dar nu prea am întâlnit-o, decât în foarte puține locuri. Aici moartea poate să vină oricând; nu trebuie să citești ziarele ca să înțelegi asta. Și totuși, gândul morții se resoarbe repede, risipit de nenumăratele „Șalom alehem!” rostite aici de-a lungul istoriei, care încă plutesc în eter. Moartea nu rezistă aici, pentru că ești în Centrul Lumii! Dar chiar de te-ar atinge, nu ai ce pierde. Pentru că ești în Centrul Lumii.
Când intri din orașul nou în vechea cetate, pe Poarta Nouă sau pe oricare dintre porți, dar mai ales pe Poarta Damascului, Marele Babilon e primul care te întâmpină. Străduțe înguste și întortocheate te încolăcesc ca dintr-un furnicar în păienjenișul lor labirintic din care crezi că n-ai să mai ieși niciodată. Străzi-coridoare înguste șerpuiesc care încotro printre zidurile de piatră ale anticei cetăți, animate de agitația zgomotoasă a vânzătorilor arabi, care îți zâmbesc afabil și te invită să cumperi orice. Te îndrepți spre o adresă notată pe un colț de hârtie și constați cu stupoare că cele mai multe străzi nu au nume. Adresele se exprimă aici modal-descriptiv („casa cea veche, a treia intrare din spatele curții, al doilea cot de după gardul vopsit...”), ori prin numărul de gherete dintre reperele aceleiași străzi. Nu trece mult, că toate reperele se relativizează și ești năucit: drumul până la adresa notată are mai multe coturi decât ți-ai însemnat pe hârtie. Fără o călăuză ești pierdut. Noroc că ai una: e silueta cenușie, cu care abia ai schimbat câteva cuvinte, care aleargă grăbită în fața ta.