Ieşeanca pictată pe zidurile Panthéonului din Paris

Ion Mitican, 04 Septembrie 2007

Urcând dealul Copoului, privirile trecătorilor se opresc adesea pe vechea zidire cu coloane şi intrare de templu antic, ce se ridică spre soareapune, în grădina păzită de un vrednic şi bătrân grilaj, la numărul 9. Este cunoscută cu numele de Casa Universitarilor. Acolo a copilărit Maria Cantacuzino, al şaptelea copil al lui Neculai Canta, cea pe care viaţa a purtat-o la Paris, unde a devenit muza şi soţia talentatului creator de picturi murale, Pierre Puvis de Chavannes. Supremul omagiu i l-a adus Chavannes în picturile murale de la Panthéon, dând Sfintei Geneviève, patroana Parisului, chipul modestei ieşence din dealul Copoului.

În istoriile târgului se scrie că zidirea datează de pe la 1800, fiind prefăcută pe la 1840 (D. Bădărău şi I. Caproşu, „Iaşii vechilor zidiri“) şi a aparţinut logofătului Neculai Canta - mare dregător pe vremea domnitorilor Mihai Sturza (1834-1849) şi Grigore Ghica (1849-1856).

Ce s-a petrecut în ea şi ce amintiri poartă, mai puţin se ştie, motiv pentru care merită să facem un popas şi în faţa ei.

Locatarul Casei Universitarilor, Neculai Canta, a avut 18 copii

Casa se afla, odinioară, în Uliţa Podu Verde - cum se numea pe vremuri Bulevardul Copoului sau Carol I. Ca mai toţi strămoşii, logofătul avusese mai mulţi copii, 18 la număr, dintre care doar 7 fete şi 6 băieţi au supravieţuit.

Potrivit obiceiului vremii, pentru a nu se împărţi moşiile şi micşora averea cuvenită băieţilor, „risipindu-se“ cu zestrea fetelor, trei dintre fiice au fost trimise la mănăstire, cu toate că una, Veniamina, refuza disperată viaţa monahală, şi la despărţire a plâns şi s-a ţinut de roţile trăsurii, rugându-se de mama încrâncenată s-o ia acasă.

Altă fiică, Elena, s-a pierdut sub ochii părinţilor, înecându-se cu fratele său, Matei, în lacul din parcul moşiei de la Horodniceni, Suceava. Răsturnându-se barca, cei doi s-au dus la fund. A scăpat cu viaţă doar nora logofătului, soţia fiului Basile, care se afla cu ei în barcă şi a plutit datorită rochiei din crinolină, ce i-a slujit drept colac de salvare.

Din acea zi, logofătul a părăsit pentru totdeauna Horodnicenii, moşia strămoşească, şi s-a retras la Hoiseşti, nu departe de Iaşi, unde au crescut copiii şi nepoţii, conacul devenind şi casa părintească a revoluţionarului de la 1848, Basile Cantacuzino, a profesorului Matei Cantacuzino, a diplomatului N. B. Cantacuzino, a arhitectului G. M. Cantacuzino, cum s-a văzut în materialele publicare de „Lumina“ în 25 iunie şi 14 august 2007.

În casa logofătului a crescut Maria, fire artistică

Nicolae Canta, numit astfel pentru a se deosebi de ceilalţi cantacuzini din Moldova, avea o cultură superioară, citind curgător pe Homer şi toţi clasicii greci, ca şi pe acei francezi, scriind frumoase epistole fiicei sale Maria, care locuia la Paris.

Născută prin 1822 la Horodniceni, ca al şaptelea copil al familiei, Maria era preferata tatălui care, observându-i sensibilitatea artistică, a îndrumat-o şi a antrenat-o în activităţi culturale. Astfel, prin aprilie 1834, în preajma plecării spre patrie a generalului Kisseff, împreună cu Hermiona Asachi (fiica lui Gh. Asachi) şi Aristia Ghica, Maria a animat Serbarea păstorilor moldoveni, organizată pe scena Teatrului din Uliţa Golia. Tot ele, împreună cu părinţii, au depus o cunună din flori de dafin - nemuritoare - în loja înaltului emisar. De asemenea, au participat şi la serbarea urcării pe tron a domnitorului Mihail Sturza (august 1834).

Măritată de copilă cu un neînsemnat proprietar din vecinătate, când abia împlinise 16 ani (la constrângerea mamei), Maria s-a despărţit de primul soţ, recăsătorindu-se cu Alexandru Cantacuzino-Cneazul, amic al poetului Vasile Alecsandri şi apoi ministru şi preşedinte al Curţii de Casaţie.

În zilele tumultoase ale Iaşului anilor 1840-1850, Maria Cantacuzino, alături de Catinca Rolla - sora lui Vasile Alecsandri, Elena Negri, Hermiona Asachi şi Cocuţa Conachi, a animat viaţa spiritual-patriotică a capitalei moldovei, fiind alături de entuziaştii luptători pentru libertate, dreptate şi unire.

La Iaşi, ca şi mai târziu la Paris, fiica logofătului Canta, „femeia de mare caracter, cu bogată cultură şi întelegenţă superioară“, inspira în jur credinţă şi dragoste.

Iubind-o, Vasile Alecsandri (1821-1890) i-a închinat legenda „Mărioara Florioara“, scrisă în 1852 şi publicată în 1853, pe când se afla la Paris, cu dedicaţia „Princesei Maria Cantacuzin“:

„La Moldova cea frumoasă/ Viaţa-i dulce şi voioasă!

La Moldova dulce soare/ Creşte floare lângă floare...

Multe fete şi neveste/ Fură inimi făr-de veste!

Dar umblarea-i, frăţioare,/ Nouă ani întregi cu soare,

Floricică n-ai găsi,/ Păsărică n-ai zări

Nici nevastă mândruliţă,/ Nici copilă drăguliţă,

Ca Mărioara/ Florioara,

Zânişoara munţilor,/ Surioara florilor!“.

În anul 1850, Maria pleca la Paris să-l ajute pe Bălcescu

Având probleme cu sănătatea, în toamna anului 1850 (noiembrie), Maria a plecat la Paris (conducând-o până la Cernăuţi chiar Vasile Alecsandri). Călătorea împreună cu Iancu Alecsandri, fratele poetului, urmând ca de la destinaţie să meargă în insulele cu climă caldă din sudul Franţei, unde se afla N. Bălcescu.

A trimis-o poetul doritor ca cei doi să învingă împreună boala de piept ce le surpa viaţa. Scriindu-i lui Bălcescu, Alecsandri l-a atenţionat că Maria era din acei „care-şi bat joc de sănătate.“ Găsindu-l, ca prietenă devotată, a fost alături de Bălcescu într-o „intimitate frăţească“. Deşi exilatul era grav bolnav şi eforturile îi scurtau viaţa, se scula noaptea şi lucra „cu ardoare“ ca să „adauge câteva pagini“ la îndrăgita sa carte, „Istoria românilor sub Mihai Viteazul“, iar Maria scria „sub dictarea lui“.

De aceea, probabil, zeiţa Cleo - protectoare a istoriei, ce îndreaptă erorile chiar şi după zeci de ani - a adus statuia viteazului Mihai pe dealul Copoului, nu departe de locuinţa Mariei, deşi autorii amplasării nu ştiau nimic despre paginile închinate eroului şi stropite cu lacrimi şi poate cu picături de sânge din plămânii celor doi prieteni: Nicolae Bălcescu şi secretara Maria Cantacuzino, aplecaţi asupra vieţii aceluia care, în vara anului 1600, prin cotropirea Moldovei, săvârşea, la Iaşi, primul act al Unirii Românilor.

Simţind aproape sfârşitul, în septembrie 1852, Bălcescu a dorit să se întoarcă acasă, pentru odihna de veci în pământul patriei, dar ajungând la Giurgiu, nu a primit încuviinţarea domnitorului.

După o scurtă întâlnire cu Vasile Alecsandri în portul Galaţi, s-a retras la Palermo, unde, la 16 noiembrie 1852, a murit muncit de dorul dragii sale ţări. Aşa cum îi spusese Mariei Cantacuzino: „Vie moartea pentru mine, numai ţara să-mi trăiască.“

Cunoştea marile personalităţi ale culturii franceze

Soţul Mariei, Alecu Cantacuzino, fost şambelan al ţarului, implicat în viaţa politică a vremii, susţinător al Unirii, ministru şi trimis al lui Cuza cu misiune specială pe lângă împăratul Napoleon al III-lea, participa cu soţia la recepţiile de la curtea împăratului, la Versailles şi Tuileries, casa lor din Paris, Avenue de Villiers fiind gazda întâlnirii marilor personalităţi: Edgar Quinet - soţul Hermionei Asachi, Theophile Gautier, Victor Hugo, care cita „la princesse roumaine“ pentru ajutorul dat la evadarea din Franţa, când era proscris, Renan, Michelet, pictorul Chasseriau. Ultimul, îndrăgostit de ea şi bucurându-se de prietenia şi cultura Mariei, îi împrumutase gesturile, îi creionase chipul şi îl transpusese pe pânză, realizând Sfânta Fecioară din „Adoraţia magilor“.

Prietenia, apoi căsătoria cu pictorul Puvis de Chavannes

În atelierul lui Theodore Chassériau l-a cunoscut şi pe talentatul creator de picturi murale, Pierre Cécile Puvis de Chavannes, decepţionat pentru primirea rece de public a lucrărilor sale datorită spiritului revoluţionar; Maria l-a încurajat şi i-a devenit muză inspiratoare, critic de artă şi reazem în extenuanta trudă pentru afirmare.

Cu timpul, dânsa ajunsese singura fiinţă de la care „accepta fără a le discuta toate sfaturile, criticile, indicările“ (Marius Vachon, „Puvis de Chavannes“).

Murind Chasseriau şi lăsată singură de soţul Alecu Cantacuzino în locuinţa pustie din Avenue de Villiers, îşi petrecea zilele mergând la imensul atelier pentru pânze monumentale, amenajat de Chavannes la marginea Parisului. Tăcută ca o umbră şi duioasă ca o mamă, îl privea încurajatoare, citea sau lucra ceva şi-şi spunea părerea atunci când creatorul i-o cerea, cuvântul ei fiind „hotărâtor“.

Târziu, după decesul soţului la Iaşi (1884), ieşeanca şi pictorul s-au căsătorit, Maria rămânând, pentru robul penelului, prototipul femei ideale, pe care „a iubit-o cu pasiune.“

Devenea muza pictorului

„Ca şi odinioară Bălcescu, ca şi Alecsandri, ca şi Chasseriau, Puvis de Chavannes avea un cult pentru dânsa“. Cu Maria alături, vreme de 40 de ani, pictorul a transpus pe pânză, şi apoi pe zidurile marilor instituţii, nemuritoarele opere „Iarna“, „Vara“, „Odihna“, „Munca“, „Pacea“, „Războiul“, tablourile din amfiteatrului Sorbonei, din Biblioteca Bostonului, din Primăria parisiană şi din marele templu al culturii franceze, Panthéonul, sub bolţile căruia se odihnesc în veşnicie Rousseau, Voltaire, Hugo.

Majoritatea lucrărilor au fost exceutate sub privirile ei, pictorul mărturisind: „Ce que je suis et ce que j-ai fait c-est a elle que je dois“, tradus mai concis: „Tot ce sunt şi tot ce am făcut, ei îi datoresc.“

Chipul sau gesturile Mariei, calme, îi erau adesea model pentru imaginile din tablouri. În „Sfânta Radegonda dă azil poeţilor“, pictat pentru Primăria din Poitiers, Maria lua figura Sfintei Agnes. Apărea, de asemenea, în marele tablou „Alma Mater“, din principalul amfiteatru de la Sorbona.

Pictorul dădea chipul Mariei sfintei Geneviève din Panthéon

„Supremul omagiu“ sau „imortalizarea“ i-o aducea Chavannes în picturile murale de la Panthéon, dând Sfintei Geneviève, patroana Parisului, chipul modestei ieşence din dealul Copoului.

În partea stângă a renumitului monument, într-o imagine, este înfăţişată Sfânta Geneviève ducând hrană Parisului asediat, iar în alta, sfânta veghind asupra Parisului adormit: „Într-o lumină albastră, care creează o atmosferă supra-terestră, se văd casele Parisului cufundat în somn, apa Senei, argintată de lumina lunii; o făptură feminină înaltă, subţire, de aparenţă ascetică, într-o lungă haină monahală şi cu vălul alb pe cap, Sfânta Geneveva veghează de pe terasa locuinţei sale. Lângă ea, pe podea, un vas de pământ cu flori; pe marginea balustradei, o lampă aprinsă.“

Pentru prieteni, tabloul reprezenta şi veghea ei asupra „geniului lui Puvis de Chavannes, pe care ea cea dintâi îl descoperise şi crezuse în el“.

Povestea sfintei ocrotitoare a Parisului

În anul 451, când hunii lui Attila au atacat Galia venind spre Paris, de unde locuitorii fugeau înspăimântaţi, Geneviève (n. în 422), curajoasă, a cerut femeilor să rămână în oraş şi le-a chemat într-o biserică lângă Notre Dame, unde s-au rugat împreună la Dumnezeu, după care hoarda a fost îndreptată spre altă direcţie, fiind apoi alungată şi nimicită de ostaşi la îndemnul ei.

Ultimele trăsături ale Sfintei Geneviève fuseseră creionate pe şevaletul adus lângă patul Mariei care, ascunzându-şi nemiloasa boală ce-i devora trupul, pe tăcute, ajunsese la capătul puterilor şi, în august 1898, se lăsa condusă spre înălţimile divine de bunul ei înger, care îi prelungise viaţa. S-a luptat ani de-a rândul, strângând dinţii şi tuşind în basma, să nu-şi sustragă soţul din munca de creare a ultimelor sale tablouri, la care trudea neostenit (1897-1898).

Rămas fără „izvorul lui de viaţă, Puvis de Chavannes n-a mai trăit decât pentru a sfârşi cu o încordare supraomenească această ultimă a lui lucrare, cartoanele ultimelor sale creaţii - testamentul, cum spusese odată - şi în care el glorifica, în acelaşi timp, patria, religia şi admirabila fiinţă care-i stătuse în ajutor şi veghease asupra inspiraţiei lui o întreagă viaţă. Două luni după ea, la 24 octombrie 1898, pleca şi dânsul“.

Drept amintire, lăsa muzeului din Lyon, oraşul în care se născuse, la 14 decembrie 1824, tabloul Mariei de la Iaşi.

Ieşenii veniţi la Paris îi căutau chipul

Maria Cantacuzino a fost una dintre vrednicele moldovence în amintirea căreia, în anii de demult, toţi ieşenii ajunşi la Paris au păşit cu sfiiciune sub bolţile marelui Panthéon căutându-i chipul şi aducând acasă imaginea aceleia pe care ar fi dorit-o să vegheze şi oraşul copilăriei.

Pentru mulţi ieşeni, ca şi pentru acei din familie, „femeia de pe prispa casei care păzea oraşul“ (Parisul) era „o icoană“, nepoţii spunându-i respectuoşi „Tante Maria“ - îşi amintea cu duioşie G. M. Cantacuzino, strănepotul ei.

Nu departe de chipul Mariei Cantacuzino, tot în Panthéon, dar pe placa de marmură a eroilor Franţei, dăinuieşte şi amintirea altui ieşean: Beniamin Fondane, poetul Benjamin Fundoianu (Vecsler), retras în marele Paris prin 1924, unde a devenit un nume european şi a fost executat la Birkenau - Auschwitz în 2(3) octombrie 1944, pentru participare la mişcarea de rezistenţă franceză.

În casa din Copou, ca şi în aceea din Hoiseşti, unde locuia fratele Vasile Cantacuzino, participant la revoluţia din 1848, s-a păstrat cu duioşie amintirea surorii din Paris, cum se vede în albumul „Peintures et sculptures du Panthéon“ (procurat prin familia Jana şi Grigore Covic, din Paris).

De la urmaşii lui Neculai Canta, casa din Copou a ajuns în proprietatea bancherului Leon Juster, şi apoi la Marcu Iuster, care o închiria Şcolii de Menaj (1930), în 1941 adăpostind Şcoala Urbană de Gospodărie, gr. I şi II.

După 1947, clădirea a trecut în stăpânirea Universităţii, devenind Casa Universitarilor, restaurant-cantină pentru ospeţia cadrelor didactice. Era patronată, cu multă râvnă, de profesorul, doctor în drept, Gheorghe Băileanu (bădia Georgică), expulzat de la catedra universitară datorită activităţii sale politice dintre cele două războaie şi angajat un fel de administrator. Dar despre acele zile, se cuvine a scrie în altă pastilă!


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!