Invitație la discernământ

„Și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau foarte bune” (Facerea 1, 2).

Ca o primă consecință a acestei realități, omul are capacitatea de a deosebi binele de rău, binele dumnezeiesc fiind o entitate definitiv clarificată. Datorită acestei capacități, omul poate să acționeze în sensul binelui, iubindu-l și conștientizându-l ca scop în sine și călăuză în viață. Dacă, evident, dorește acest lucru. Cei buni sunt venerați ca exemple vii ale lucrării lui Dumnezeu în noi.

Teologia folosește termenul de „antropologie pozitivă”, adică afirmarea convingătoare a umanității ca parte integrantă a lumii create prin bunătatea dumnezeiască. Și to­tuși, o întrebare legitimă se impune de la sine: de ce același om, care este implicit recunoscut ca ontologic bun, prin crea­ție, comite cu ușurință și ușuratic faptele cele mai stupide și urâte ce se pot imagina? Mai mult: suntem conștienți de legătura prin chenoză cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos. De ce negăm atunci, cu atâta în­verșunare, orice legătură cu divinitatea ? La prima vedere, am putea enunța, cu ușurință devastatoare, existența unei „antropologii negative”. Astfel, chiar dacă natura și cosmosul poartă la infinit pecetea bună a creației divine, umanitatea își neglijează forța pozitivă decăzând. Oamenii sunt singurii care au pierdut raiul, paradox absolut, știind că în Cartea Facerii se vorbește despre Adam ca fiind cel care a dat nume tuturor „ființelor vii” ( Facerea 2, 19-20) și pentru care Dumnezeu a creat raiul. Ne-am putea gândi că omul este ademenit fără încetare la o altă și altă pierdere a raiului, repetată la infinit din generație în genera­ție, ca un blestem multiplicat de noi ten­tații din ce în ce mai ciudate și mai neverosimile. Ne este imposibil să înțelegem ceea ce stă dincolo de orizontul nostru cognitiv. Poate chiar din acest motiv ne imaginăm că printr-o strădanie personală deosebită putem să fim foarte aproape de Dumnezeu și fără Mântuitorul.

Iluzia imitării creației dumnezeiești

Cum definim noțiunea de inteligență artificială? Într-un sens imediat, inteligența artificială ar fi opusul celei naturale. Dacă noi ne definim ca fiind inteligenți în mod natural, atunci inteligența artificială rămâne inevitabil nenaturală. Consecvent, inteligența creată prin strădania noastră intelectuală și tehnologică este definită ca artificială. Considerăm roboții drept dotați cu o asemenea inteligență artificială. Funcția roboților este a ne servi, a ne fi un fel de sclavi, sau în orice caz a ne asculta fără a se revolta în fața oricărei nesăbuințe îndreptate împotriva lor. Să fie cu adevărat inteli­genți? Nu mai considerăm un robot ca fiind doar o mașină sau un aparat funcțional. El are inte­ligență, e drept doar articifială, dar, credem noi, roboții sunt mai mult decât o mașină, inteligența lor fiind, datorită nouă, perfectibilă. În filmul „Ex machina”, realizat de Alex Garland, Ava este mai mult decât o mașină și chiar mai mult decât un robot. Ava este aproape o femeie, cu piele artificială. Ea e inteligentă, cu potențialul de a fi mai departe dezvoltată de creatorul ei, un electronist excentric. Doar că Ava, tot mai bine programată, tot mai inteligentă, este și tot mai nefericită cu situația ei de robot. Revolta începe prin provocarea unor pene de curent, evoluând prin încercarea de a găsi aliați împotriva creatorului ei și culminând cu tentativa de a se comporta și arăta atât de uman încât să poată evada cu succes din universul la care o constrânge inventatorul ei. Nu știu în ce măsură aspirația Avei către o normalitate „a noastră” poate avea cea mai mică șansă de reușită. Desigur că ea va rămâne mai departe o mașină, dar una care plânge, care speră și care este disperată.

În iluzia că imităm creația dumnezeiască, ne amăgim atribuindu-ne o calitate și o virtute care nu ne aparțin. Atât teologia, cât și filozofia recunosc capacitatea limitată a condiției noastre umane. Noi cunoaștem existenți­al un început și un sfârșit, o realitate creată pentru noi și reprezentată printr-o limită care nu poate fi depășită. Dumnezeu ne-a creat din iubire, o iubire nesfâr­șită, pe care nu o putem înțelege în contextul intuiției noastre. În contrast cu dragostea lui Dumnezeu pentru noi, dorința noastră de a crea o altă inteligență este arogantă, fără vreo urmă de iubire și răspundere pentru ceea ce vrem să facem. Vrem să ne creăm slugi controlabile și dependente de noi. Inteligența artificială, am văzut în cazul Avei, robotul care visează să fie om, aduce cu sine nefericire și triste­țe. Cu cât ne seamănă mai mult, cu atât robotul va înțelege mai bine că nu are pe nimeni în preajmă, că trăiește fără speranță și fără amintiri, fără a se rușina de greșelile trecute și fără a se putea ruga pentru tot ceea ce va veni.

Nu avem cum să reinventăm o altă condiție umană

Poate fi înțeleasă ambiția noastră de a crea un alt univers ca fiind o „antropologie a răului”? Alegerea răului, aici sub forma unei naive dar arogante confuzii între măreția dumnezeiască și ceea ce ne e dat nouă să fim, pare a fi o opțiune în acest sens. Păcătoșii se consideră puternici, liberi, eliberați de prejudecăți, deși ei nu trăiesc în realitatea evidentă și nici n-au capacitatea de a se elibera din chinuitoarea lor amăgire. Păcatul devine o istovitoare repetiție a acelorași obsesii. Plăcerea și mulțumirea rezultată din acțiunea lor dispar repede, făcându-i pe amăgiți să caute alte plăceri, care la rândul lor se vor dovedi trecătoare. Nevoia de a face binele, iubirea, după exemplul divin, este înlocuită de efemer și deșertăciune. O mașină, un robot, este o unealtă, oricât de perfecționată ar fi ea. Noi nu avem cum să reinventăm o altă condiție umană pentru cei pe care-i declarăm ca fiind apogeul geniului nostru creator. Din acest motiv, o „antropologie negativă” este și ea o iluzie, o invenție care trece, se pierde și dispare în fața măreției și strălucirii dumnezeiști.

Nu fac parte din categoria celor ce cred că visul de a crea vreodată roboți identici nouă e real. E doar un vis cum sunt și celelalte, o iluzie. În copilărie, era prin 1968, citeam fascinat o sumedenie de cărți „despre viitor”, cum se spunea pe atunci. Încă nu se auzise de science-fiction. Și în toate acele cărți despre viitor se știa cu siguranță că dincolo de anul 2000 vom zbura prin oraș cu helicopterul de la o adresă la alta, că fiecare își va comanda ploaie, ninsoare sau cer albastru, după cum îi va conveni, energia va fi nelimitată și noi toți vom trăi după cum ne va plăcea. Într-o carte se vorbea chiar despre „homo ludens”, acesta fiind primul termen latinesc pe care am cerut să mi se traducă. Știindu-l, am fost foarte mulțumit la gândul că în viitor, când voi fi mare și bătrân, mă voi juca mai departe, voi comanda mereu vara cu vacanța ei mare, fără griji și fără necazuri. Cum nimic din ficțiunea de atunci nu s-a împlinit, ne va trece și aroganța că suntem mici dumnezei care inventăm ființe inteligente, dar suficient de mărginite pentru a ne accepta cu toate mofturile. În virtutea acestei speranțe, devine evident că omul nu a recăzut ontologic din starea pozitivă apărută prin restaurarea sa. Porunca divină de a nu mânca din fructul oprit nu a fost una negativă. Ci o invi­ta­ție de a ne folosi discernământul primit, dat fiind privilegiul de a da nume ființelor vii. Omul nou, răscumpărat pe cruce de Iisus Hristos, Îl poartă în el pe Mântuitorul, Dumnezeu adevărat și Om adevărat. În virtutea acestui adevăr noțiunea de antropologie negativă este absurdă prin sine, fiind imposibilă. Chiar și atunci când ne jucăm prostește, visând fără discernământ la un alt fruct oprit dintr-un alt pom așezat ispititor în cale.