Reportaj
Istoria de foc şi sânge a Palatului de la Mogoşoaia

Istoria de foc şi sânge a Palatului de la Mogoşoaia

Constantin Iftime, 20 Februarie 2012

În dimineaţa când am plecat spre Mogoşoaia, în Bucureşti totul respira alb şi imens. Mâhnitele clădiri de pe centură, prinse în unghiuri nevrotice, fuseseră şi ele topite, alături de terasele sau luncile cu pipirig şi rogoz, sau salbele de pe lângă pârâurile leneşe ale câmpiei ursuze a Vlăsiei. Când am intrat în curtea Palatului Domnesc de la Mogoşoaia, ieşind mai întâi din şoseaua Bucureşti-Târgovişte, am simţit o invizibilă mână la fel de puternică protejându-ne acum, precum cea a sălbăticiei nesfârşite a câmpului lăsat în urmă.

Ochii mulţi şi dulci ai zăpezii ocupaseră toată curtea pătrată a palatului. Căutam repede, în liniştea şi indiferenţa ei, să ne agăţăm de ceva cunoscut şi comun. Alergam prin zăpada până la genunchi, netăiată de vreo cărare. Căutam unghiurile cele mai bune pentru fotografii. Iar pereţii, aproape toţi cărămizii, proaspeţi şi rafinaţi, se răsfăţau, rotindu-şi încărcăturile mereu spre noi. Stilului brâncovenesc, se vede treaba, îi prieşte lumina zăpezii. Nuanţa străină, veneţiană sau florentină (proporţii, ton şi ritm), accentuată de cărămida aparentă sau de tăietura şi dispunerea ferestrelor negre, tresare cu căldura ei uşor meridională la suflarea rece a vântului. Trecutul atât de rafinat, vizibil prin migala arhitecturii exterioare, a căpătat obişnuinţele aspre ale locului. Acum când scriu, îmi aduc aminte că arhitectul italian care a condus ultimele retuşuri, în anii 1920, sub ochiul neliniştit şi cultivat al Marthei Bibescu, a fost ajutat câţiva ani buni şi de o şatră de ţigani din partea locului.

Loggia dinspre lac se răsfaţă pe deasupra luciului negru al apei, iar stâlpii ei, şase la număr, cu capiteluri bogate, printre cele cinci arcade în acoladă, se răsucesc fără greutate în piatra sculptată. De peste lac, o privesc cu mult orgoliu o mulţime de vile noi, pline de culori şi forme agresive. Şi de alte acareturi, bineînţeles - foişoare pentru grătare în grădini, garaje sau terenuri de tenis de câmp.

Când ajungem în partea de nord, urcăm scara somptuoasă, de piatră masivă (formă regăsită şi la reşedinţele brâncoveneşti de la Potlogi şi Hurezi). Ne înclinăm feţele când într-o parte, când în cealaltă, urmărind litera cioplită a pisaniei, mângâiem coloanele răsucite vegetal, opt la număr, apoi avem liniştea necesară să putem prinde cu ochii, în colţul din nord, toată cuhnia (bucătăria) domnească, ansamblu sclipind de prospeţime.

Centrul Naţional de la Mogoşoaia, renovat şi aranjat la detaliu

Apoi, în faţă, fireşte, turnul uşor al porţii. La est, Casa de Oaspeţi. Nu putem repera statuile lui Lenin şi a lui Petru Groza. Dar informaţia despre ele parcă ne subjugă. Mulţi ani, am aflat după aceea, au stat prăvălite într-un colţ al curţii, lângă cuhnie. Pesemne, aspectul lor, aproape indecent, cu şuruburile groase şi lungi ale soclurilor din care fuseseră smulse în grabă cu macarale, în 1990, i-a fascinat şi pe localnici. Fuseseră aduse şi ele, în refugiu, din Bucureşti, aici, cum s-a întâmplat cu mai multe curţi domneşti în istorie, cele ale Bibeştilor sau ale Cantacuzinilor. Se întâmpla asta în vreme de război sau de holeră şi ciumă. Mult timp, după 1990, stilul brâncovenesc a fost la concurenţă cu statuia uriaşă a lui Lenin din curte, în ochii turiştilor occidentali. De câţiva ani au dispărut. Înţelegem că lucrurile au intrat pe făgaşul normal. Vedem şi noi - ultimele renovări şi aranjamente ale Centrului Naţional de la Mogoşoaia au fost terminate până la cele mai mici detalii.

În Vila d'Elchingen, câteva pagini de mare istorie literară

Înainte de a intra în palat, ne refugiem câteva clipe în Vila d'Elchingen. Comuniştii, care au ruinat locul din 1947 până în 1957, au simplificat lucrurile. Vila, cu nume ciudat în aparenţă, dar plin de istorie, cu un strălucitor stil brâncovenesc la vedere, strălucitor şi astăzi, este recunoscută în ultimii 50 de ani drept Casă de Oaspeţi. A fost şi Casă de Creaţie pentru scriitori. Aici au locuit şi au creat mai mulţi scriitori români. Ciudat, nici astăzi, când lucrurile par puse la locul lor, nu s-a găsit un locşor la vedere, pe pereţii vilei, unde să fie aşezată o placă cu asemenea informaţii. Aici, totuşi, au fost scrise aproape toate operele lui Marin Preda ("Cel mai iubit dintre pământeni", "Delirul", "Imposibila întoarcere"), ale lui Fănuş Neagu ("Îngerul a strigat"), Nicolae Breban ("Animale bolnave", "În aşteptarea stăpânilor"), ale lui Zaharia Stancu, Theodor Mazilu ş.a. Doamna Petruţa, şefa Casei de Oaspeţi - şi de atunci, şi de acum -, nu are răbdare să ne vorbească despre cărţi, dar cunoaşte viaţa marilor scriitori de acolo cu multe amănunte. Nu ştiu de ce, dar când povesteşte despre lucruri demne de marea istorie literară, duce parcă mâna la gură şi priveşte cu sfială în jur. Tăcerea, e adevărat, ne priveşte, dinspre parcul întunecat ca o pădure, cumva lugubru. Doar istoria acestei superbe case, mai ales momentul când a fost reşedinţa Marthei Bibescu şi loc de întâlnire al ei cu regina Maria, în anii 1920, mai poate mătura umbrele prezentului şovăielnic.

Nepieritoarea taină brâncovenească

Când intrăm în palat avem ocazia să ne completăm cele câteva dintre lungile istorii ale locului. Doamnele Ionela Radu şi Loredana Unchiaşu ni le oferă cu multă dăruire şi căldură. Căldura lor intră în contrast cu frigul din pereţii groşi. Cea mai lungă şi tristă este totuşi istoria legată de politicile celor 300 de ani. Are ceva din amărăciunea istoriei noastre medievale, apoi moderne şi contemporane. Toate, observ, sunt scăldate în aceeaşi formulă de tristeţe. Palatul a fost prezent aproape la toate treburile interne ale domniei fondatorului, voievodul martir Constantin Brâncoveanu. Aici au fost ţinute adunările domneşti, după inaugurarea lui, la 12 ani de la instalarea pe tron, mai ales în perioada verii. Palatul Mogoşoaia a fost pentru luminatul domnitor un model al Versaille-ului de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, Regele Soare. Turcii, la câţiva ani după 1714, l-au transformat cu cruzime în han. Apoi, aici s-a întors din exil familia, formată doar din femei, care fusese surghiunită în Asia, după decapitare. După stingerea Brâncovenilor, aflaţi în confruntări atât externe, cât şi interne, a venit rândul Bibeştilor. Ultimul domnitor din această stirpe, George Bibescu, a făcut înainte de 1848 şi una din cele mai consistente renovări. O altă istorie este cea a devastărilor lui. La arestarea domnitorului, în 1714, palatul a fost jefuit şi incendiat. Atunci s-au pierdut mobilierul şi obiectele de preţ, italiene şi persane, dar şi frescele şi tablourile care făceau o sinteză istorică a acestei domnii cu largi ieşiri în lumea Orientului şi Apusului. În Sala Tronului erau înfăţişate călătoria domnitorului spre Adrianopol şi primirea lui la curtea sultanului. Turcii l-au mai incendiat o dată în timpul Războiului ruso-turc (1769-1774), apoi a fost rândul pandurilor lui Tudor Vladimirescu.

Când l-a cumpărat Valentin George Bibescu, în 1911, ca să i-l dăruiască frumoasei şi învăţatei lui soţii, Martha Bibescu, clădirea era o ruină de mulţi ani. Apoi l-au bombardat germanii în 1916 şi, după refacerea lui aşa cum îl vedem astăzi, l-au degradat comuniştii până în 1957. Printre toate aceste confruntări cu foc şi sânge s-a sedimentat în afund ceea ce numim astăzi stilul brâncovenesc. Palatul rămâne cel mai expresiv model de arhitectură civilă românească veche.

Conceptul de "sinteză românească", foarte pe scurt

Din 1957, aici a funcţionat Secţia medievală a Muzeului Naţional de Artă. Şi comuniştii au fost nevoiţi, până la urmă, să-i ofere locul cuvenit în patrimonialul naţional. Astăzi, redeschis în 1993, în cadrul Centrului de Cultură Naţional de la Mogoşoaia, pune în valoare colecţii de artă organizată pe ideea de "sinteză românească", concept sugerat de Nicolae Iorga. Cea mai substanţială este colecţia donată de Liana şi Dan Nasta. Viziunea de azi oferă o imagine a sintezei de 300 de ani acumulărilor artei şi istoriei de tip brâncovenesc. Doar enumerarea capitolelor, a sălilor de fapt, ne dă o imagine a acestui conţinut fabulos - Sala de Onoare, Turco-persană, Italiană, Franceză, Fanariotă, a Scoarţelor, a Hărţilor, Transilvania, a Tronului sau a Cancelariei Domneşti.

Familia Brâncovenilor şi Ortodoxia

Am lăsat la urmă Sala Ortodoxiei, fireşte, pentru a oferi câteva detalii măcar despre ea. Aici sunt icoane împărăteşti care vorbesc de obârşia oltenească a Brâncovenilor şi de relaţiile cu Transilvania. Vin apoi podoabele, care te duc cu gândul la daniile făcute bisericilor de la Athos sau fragmentele de frescă de la Mănăstirea Văcăreşti, cu stilul ei postbrâncovenesc, biserică dărâmată cu cruzime în ultimii ani de comunism.

Când ieşim târziu din curtea palatului poposim şi la biserica de lângă zidul estic. Bisericuţa, cu hramul "Sfântul Gheorghe", a fost terminată cu o lună înaintea înălţării pe tron (20 august 1688). Mai puţin înzestrată decât celelalte lăcaşuri înălţate de domnitor în Muntenia sau Transilvania, ea rămâne o piesă de rezistenţă în linia stilului brâncovenesc. A fost renovată în mai multe rânduri, ultima dată, după cutremurul din 1977. Dar soţii Martha şi George Valentin Bibescu, în anii 1911-1912, îi vor da strălucirea de acum, curăţind pictura şi catapeteasma, şi o vor înzestra cu multe icoane domneşti. Apoi, acolo se află mormintele Doamnei Maria (soţia voievodului) şi ale celor şapte fiice. Bogăţia bisericuţei, apoi liniştea pietrei groase şi bogat cioplite a zidurilor ei au rămas nestingherite, după aceea, printre multe imagini fermecătoare, surprinse în satul Mogoşoaia de azi, care trepida de viaţă sub nămeţi.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!