Evanghelia de Duminică
Iubirea vrăjmașilor, examenul de maturitate duhovnicească

Iubirea vrăjmașilor, examenul de maturitate duhovnicească

Pr. Conf. Dr. Jan Nicolae, 30 Septembrie 2018

Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte – Iubirea vrăjmașilor) Luca 6, 31-36

Zis-a Domnul: Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea. Și, dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; și, dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii fac același lucru; iar dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiți-i pe vrăjmașii voștri și faceți-le bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este.

Vrăjmășia universală reprezintă realitatea crudă a lumii căzute cu care facem cu­noștință pe propria piele încă din copilărie și în care încercăm să ne găsim fiecare dintre noi un loc și o vocație. Oamenii, familiile, neamurile sunt muncite în permanență de ură, invidie, conflicte, dispute, concurență, războaie. Puține sunt intervalele de tihnă și pace între conflagrații și războaie mondiale, între dispute civile ori politice, neajunsuri și vrăjmășii casnice. Evanghelia acestei zile sfinte ne oferă răspunsul global dat de Mântuitorul acestei realități cumplite și ne invită să trecem personal acest examen al maturității duhovnicești: să depășim această logică a conflictului permanent pentru a deveni vrednici de numele de creștin și a primi pacea lui Dumnezeu. De cele mai multe ori nu suntem capabili de a-i iubi nici măcar pe cei în drept, pe cei din preajma noastră, pe cei din familia și ­neamul nostru, și atunci acest îndemn stăruitor la iubirea vrăj­mașilor ne surprinde mereu nepregătiți, ba chiar ne smintește. Mai ales în contextul vieții moderne, cu ispitele demonizării celuilalt și ale țapilor ispășitori la îndemână pentru nereușitele și căderile noastre. Nici comunitățile de credință nu sunt scutite automat de ipocrizie și răutăți. Uneori primim liste întregi de vrăjmași chiar în pomelnice peste care plutește un gând rău, iar nu dorirea de bine. De multe ori, folclorul contemporan trădează mentalitatea contraevanghelică și deriva morală a bunului plac. Pe la nunți, pe la ospețe și chefuri se aude ostentativ și de prost gust un cântec popular recent: „Doamne, la dușmanii mei / Dă-le, Doamne, ce vor ei! / Dă-le bani, dă-le avere / Să n-aibă parte de ele! / Dă-le tot bunul din țară / Dar să nu le dai tihneală! / Dă-le tot bunul lumii /Dar să nu poată muri! / Rău la nimeni n-am făcut / Și-am iubit ce mi-o plăcut. / Rău la nimeni nu oi face / Ș-oi iubi numaʹ ce-mi place!” Alteori, atunci când cineva are câte o reușită ori izbândă personală, se aude o expresie bădărană, rostită ostentativ: „Să moară dușmanii!”

Hristos transformă civilizația urii într-una a iubirii

În Predica de pe munte, Mântuitorul îi învață pe ucenicii Săi din toate timpurile și locurile că nu nimicirea vrăjmașilor e soluția, ci iubirea lor prin asumarea și punerea în lucrare a calității noastre de fii ai lui Dumnezeu chemați la desăvârșire și la depășirea lumii create cu toate hotărniciile ei. Acest îndemn esențial stă în miezul Evangheliei și se opune flagrant violențelor și răzbunării propagate prin legea talionului din Vechiul Testament: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, moarte pentru moarte” (Is. 21, 24-25). Învățătura Noului Testament rupe acest cerc vicios al violențelor: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit și Eu pe voi. Din aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, de veți avea dragoste unii față de alții” (In. 13, 34-35), și propune transfigurarea acesteia într-o civilizație a iubirii: „Ați auzit că s-a zis: ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviți celui rău, iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i-l și pe celălalt. ... Ați auzit că s-a zis: Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău. Eu însă vă zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă bleastemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei care vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, pentru că El face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Mt. 5, 38-39, 43-45).

Toate problemele pleacă de la respingerea aproapelui

Învățătura pacifistă a lui Hristos de a nu răspunde violenței cu violență rupe progresia haotică a răului din lume. A răspunde răului cu bine constituie marca adevăratului ucenic al Domnului, a creștinului autentic care se delimitează și de logica păcatului, și de păgânism, printr-o iubire atotcuprinzătoare față de semeni și față de întreaga făptură. Părinții Bisericii au încercat să prezinte această iubire paradoxală pentru cei care ne sunt potrivnici și să propage o pedagogie duhovnicească a urcușului treptelor acestei taine. Formele felurite ale iubirii de vrăjmași cuprind evitarea de a face primii răul, renunțarea parțială sau totală la răzbunare ori împotrivire, îndurarea cu răbdare a vrăjmășiilor și prigonirilor, lipsa de reacție lăuntrică negativă în fața afronturilor, mulțumirea binevoitoare adusă lui Dumnezeu pentru ocări ca pentru niște binefaceri, dorința după o sporită suferință purificatoare, absența urii, ranchiunei și resentimentului pentru vrăjmași, lipsa de atitudine critică, ironică ori polemică la adresa lor, aversiune sau respingere, absența întristării la amintirea răului nedrept suportat, renunțarea la judecată, luarea în seamă a propriilor noastre nedreptăți, iertarea sinceră, efortul spre împăcare, o inimă caldă și compatimitoare, rugăciune și sensibilitate duhovnicească pentru ei, voirea și săvârșirea binelui comun, absența desconsiderării acestora, atitudine iubitoare simetrică a prietenilor și a vrăj­mașilor noștri, iubirea vrăjmașilor mai presus de iubirea de sine. Un minunat părinte duhovnicesc contemporan, avva Emilianos Simonopetritul, atrăgea atenția asupra coșmarului înfricoșător al sinelui nostru și al blocajului nostru în noi înșine: „Toate problemele noastre au ca punct de plecare respingerea aproapelui și înăl­țarea sinelui nostru, prețuirea pe care o dăm sinelui nostru și subaprecierea aproapelui. Nu spun disprețuirea, ci subaprecierea aproapelui, pentru că nu cu­noaștem și nu înțelegem chipul lui Dumnezeu care se ascunde înlăuntrul lui. În inima acestui tâlhar, a acestui păcătos, a acestui bătrân, a acestei puștoaice, a acestei monahii, a acestei slujnice, pe care tu nu o cunoști și vrei să-i impui ideile tale, pe chipul acestei făpturi mici Dumnezeu Își revendică drepturile Sale. Când nu îi vezi ca pe chipuri ale lui Dumnezeu, în acel moment nu faci nimic altceva decât să te pui pe tine însuți înaintea lui Dumnezeu și să-L tăgăduiești” (Despre rugăciune, Tâlcuire la avva Evagrie).

Harul ne învață să-i iubim pe vrăjmași

Învățătura Sfântului Siluan Athonitul despre iubirea de vrăjmași dovedește o dată în plus că nimeni nu poate ajunge pe culmile vieții duhovnicești fără să treacă de acest examen de maturitate, adevărată piatră de poticnire pentru cei mai mulți. Incapacitatea temporară de a-i iubi pe cei care ne sunt împotrivitori ar trebui cel puțin să nu conducă la ură, imprecație ori violență la adresa lor. Sfântul Siluan ne îndeamnă la suportarea lor cu bucurie și mulțumire lui Dumnezeu pentru mâhnirile care contribuie la șlefuirea și finisarea noastră duhovnicească și că, în cele din urmă, harul lui Dumnezeu este cel care călăuzește treptat la iubirea potrivnicilor. „Când eram în lume, îmi plăcea să iert din suflet și iertam ușor și mă rugam cu poftă pentru cei ce mă ocărau, dar când am venit în mănăstire, pe când eram frate sub ascultare, am dobândit mare har și el m-a învățat să-i iubesc pe vrăjmași”. Sfântul trăiește această compasiune universală pentru făpturile căzute, pentru omul dezarticulat și bolnav duhovnicește, intoxicat de veninul șarpelui înțelegător, iar această compătimire cu toți și cu toate se transformă în rugăciune fierbinte: „Duhul Sfânt ne învață să iubim pe vrăjmași până într-atât, încât sufletului să-i fie milă de ei ca de propriii noștri copii”. „Sunt oameni care doresc vrăjmașilor lor sau duș­manilor Bisericii pierire și chinurile în focul iadului. Ei gândesc așa pentru că n-au învățat de la Duhul Sfânt iubirea lui Dumnezeu, căci cel ce a învățat aceasta va vărsa lacrimi pentru întreaga lume. Tu zici: «Cutare e un criminal și e bine să ardă în focul iadului». Dar te întreb: Dacă Dumnezeu ți-ar da un loc bun în rai și de acolo ai vedea arzând în foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ți va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un dușman al Bisericii? Sau vei avea și tu o inimă de fier?”

Și pentru că de cele mai multe ori întâlnim vrăjmășia chiar în casa noastră sau la locul de muncă, cred că ne este de folos să luăm aminte cum a răspuns Sfântul Siluan la următoarea întrebare: „Cum își poate păstra pacea sufletului un subordonat atunci când șeful lui e un om arțăgos și rău?”: „Omul arțăgos îndură el însuși un mare chin de la duhul cel rău. El suferă acest chin din pricina mândriei lui. Sub­ordonatul, oricine ar fi, trebuie să știe aceasta și să se roage pentru sufletul chinuit al șefului său.” „Sufletul să aibă milă de vrăjmași și să se roage pentru ei, pentru că au rătăcit de la adevăr și merg în iad. Aceasta e iubirea față de vrăjmași.”


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!