Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, marți, 17 decembrie, în cadrul Liceului Tehnologic „Anghel Saligny” din municipiul Bacău a fost sfinţit
Lanţul slăbiciunilor
Să fie oare vreun tablou mai frumos pe lume ca zâmbetul pruncilor? Să fie oare vreo melodie mai plăcută auzului ca gânguritul copilaşilor? Oare nu copiii sunt prezentul şi viitorul unei naţiuni, dar şi speranţa că, atunci când puterile părinţilor se vor împuţina, are cine să le aducă un pahar cu apă, iar când vor pleca din această lume are cine să le aprindă o lumânare? Cu siguranţă că aşa este. De aici s-ar desprinde concluzia că noi, oamenii, ar trebui să avem un deosebit spirit de responsabilitate faţă de tânăra generaţie, de siguranţa, creşterea şi educarea copiilor. Aşa ar trebui să fie, dar, din nefericire, realitatea este alta. Viaţa de zi cu zi ne demonstrează că, nu de puţine ori, nici părinţii, nici instituţiile statului cu atribuţii în acest sens, nici societatea, în general, nu au suficientă grijă faţă de copii. Nu vom găsi la nici o specie de animale sau de păsări cazuri de iresponsabilitate mai mari faţă de odraslele lor ca la noi, oamenii. Fiecare categorie de vieţuitoare şi-a implementat genetic, ca prioritate fundamentală, grija faţă de progenituri, faţă de perpetuarea speciei şi a dezvoltat în acest sens adevărate strategii de protecţie a acestora.
Tragicul accident de la Maternitatea Giuleşti, în urma căruia au murit în chinuri groaznice cinci bebeluşi, iar alţi şase sunt grav răniţi, dar şi alte evenimente în care au murit sau rănit copii (zilnic mor cinci-şase copii) vin să completeze deficitul de responsabilitate al naţiunii române faţă de copii. Furaţi de imperativele cotidiene, uităm sau neglijăm un drept fundamental al copiilor, înscris, de altfel, şi în Constituţia României, la art. 49: "Protecţia copiilor şi a tinerilor". Desigur, nu putem generaliza acest deficit de responsabilitate, dar, dacă avem în vedere că toţi pruncii au drept la viaţă, îngrijire, protecţie, educaţie, credinţă... etc., dar şi la viitor, nu putem să rămânem pasivi la agresiunea îndreptată împotriva lor. Dacă am inventaria toate dramele copiilor, am putea spune, oare, că societatea românescă are grijă de copii, în definitiv, de viitorul ei?! De spus, putem spune, numai că realitatea este alta. Toate statisticile din sănătate, învăţământ, protecţie socială, piaţa muncii ne avertizează că printre cele mai defavorizate componente sociale se numără copiii şi tinerii. Însă, mai grav şi mai grav este cronicizarea indiferenţei faţă de copii, de la nivel de individ până la comunitate şi instituţii de stat. Un om poate să greşească din varii motive (lipsă de profesionalism, superficialitate, eroare umană, lipsă de caracter etc.). Dar, când în lanţul cauzal al unui accident intră de-a valma persoane, firme, organe de conducere (implicit de control), sisteme şi instituţii ale statului, înseamnă că ne aflăm în faţa unui iminent cataclism social. Dacă se analizează lanţul cauzal al accidentului de la Maternitatea Giuleşti (este valabil şi pentru alte evenimente), se observă că asupra acelor copilaşi a fost un întreg "complot", în care şi-au dat mâna persoane, instituţii şi aşa-zişi "specialişti". Pare de necrezut, dar, dacă un singur "complotist" nu şi-ar fi dat concursul la acel incendiu, lanţul slăbiciunilor s-ar fi rupt, iar copilaşii ar fi rămas în viaţă! Pentru astfel de evenimente se vor găsi întotdeauna justificări, dar nu se poate ocoli adevărul. La noi, în România, legile, procedurile, fişele postului, standardele profesionale şi politice, chiar şi jurământul lui Hipocrate, respectiv al politicienilor sunt, nu de puţine ori, instrumente fără valoare funcţională. Se poate spune că fiecare face ce vrea. Iar, profesional, "lasâ că merge şi aşa" este o adevărată calamitate. Poate că şi de aceea suntem lanterna roşie a Europei. Cine sunt autorii acestui "complot"? Verdictul va fi dat de justiţie. Însă, indiferent ce sancţiuni şi pedepse se vor da, nimic nu se va schimba dacă nu va fi topită fiecare verigă a lanţului cauzal, returnată şi înnobilată, atât la nivel de individ, cât şi la cel de comunitate, cu valenţele cultului responsabilităţii. Dar, ce ne facem cu spiritul civic, care nici nu poate fi anchetat, şi nici sancţionat de justiţie? În cazul accidentului de la Maternitatea Giuleşti erau peste douăzeci de persoane care se uitau mirate cum iese fum din sala de terapie intensivă şi care nu au fost capabile să spargă o uşă, pentru a-i salva pe acei bebeluşi! Este de neimaginat şi de neînţeles lipsa de reacţie a acelor persoane! În cele douăzeci de minute până la sosirea pompierilor puteau fi salvaţi toţi copiii. Acele persoane n-au fost capabile să facă un minim de efort, nici de a gândi ce se întâmplă cu bebeluşii din aceea cameră! Nici nu cred că au conştientizat gravitatea situaţiei! Să fie indiferenţa, neputinţa şi lipsa de iniţiativă mai mare decât spiritul civic?! Să ne fi dezumanizat chiar aşa de mult?! Expresii de tipul "nu-i treaba mea", "nu mă priveşte" sunt viruşi care, în devălmăşie cu lipsa de responsabilitate şi corupţia, riscă să torpileze întreaga societate. Ce-i de făcut? Poate, acum, în ceasul al doisprezecelea, se va găsi cineva în această ţară care să ordoneze priorităţile naţiunii române, iar printre ele să se numere şi drepturile fundamentale ale copiilor. În tot cazul, responsabilizarea individului, a comunităţilor şi a instituţiilor statului ar trebui să fie prioritatea zero. Dumnezeu să le dea părinţilor care şi-au pierdut copiii puterea să treacă peste această dramă, iar pe copilaşi să-i primească în cetele de îngeri! (Jică Aionoaie)