Duminica a 31-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon) Luca 18, 35-43 În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb ședea lângă drum, cerșind. Și, auzind el mulțimea care trecea,
Liturghia mamei străbate cerurile
Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain) Luca 7, 11-16
În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare.
Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, iar mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.
Evanghelia din Duminica a 20-a după Rusalii, în care este relatată una dintre cele trei învieri săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos în timpul activității Sale pământești - învierea fiului văduvei din Nain -, prilejuiește celor care iubesc și prețuiesc învățăturile revelate ale Sfintei Scripturi și ale credinței ortodoxe numeroase și adânci motive de reflecție asupra vieții și asupra sensului acesteia - acela de a deveni pregătire către viața cea veșnică și fericită.
Moartea - sfârșit și nou început
Pericopa evanghelică din această duminică ne prilejuiește, în primul rând, ocazia să medităm adânc asupra sensului existenței noastre prezente, asupra morții și a vieții pe care aceasta din urmă o inaugurează. Parcă tocmai pentru a întări învățătura Sa, minunea învierii fiului văduvei din Nain ne arată că moartea nu are niciodată ultimul cuvânt, că ea nu este un sfârșit dramatic și dureros al vieții, un fiasco existențial, un eșec al ființării, ci, în credința creștină, ea este actul care inaugurează o nouă viață, cea veșnică. Am putea spune că moartea este poarta prin care fiecare om, la sfârșitul existenței sale pământești, pășește în tărâmul veșniciei, o veșnicie fericită sau, dimpotrivă, tristă, precum gândurile, cuvintele și faptele pe care omul le-a săvârșit în viața sa. Din acest motiv, învățătura biblică, patristică și filocalică este plină de apoftegme sau sentințe asupra acesteia, moartea fiind considerată o lecție de înțelepciune și discernământ, iar cugetarea la moarte - o virtute înaltă și sursă a adevăratei înțelepciuni.
Moartea este afectul culminant, lege a firii, imposibil de evitat fizic pentru noi, oamenii. Însă unul dintre paradoxurile ei, în concepția creștină, este acela că, deși nu poate fi înlăturată, ea poate fi depășită, printr-o conduită de neîncetată pregătire spre primirea ei, devenind, astfel, cale către o viață mult mai înaltă decât cea căreia îi pune sfârșit.
Odată ce ne naștem, vom și muri. În însuși actul nașterii noastre fizice este prezent, potențial și anticipativ, actul morții noastre trupești, al „trecerii”. Născându-ne, murim puțin câte puțin, iar murind lumii acesteia, ne naștem la o viață mai înaltă.
În mod similar, numai meditând asupra celor viitoare, omul își dă seama de scurtimea vieții sale și conștientizează valoarea infinit superioară a vieții veșnice. Iar această cugetare nu paralizează sufletul creștinului, nu este privită cu dramatism și tragism, ci cu realism și responsabilitate, îndemnând la pocăință și îndreptare.
Din acest motiv, Părinții spiritualității noastre ne îndeamnă să ne pocăim nu numai pentru cuvintele sau faptele rele, ci chiar și pentru faptele bune, pentru că nu le-am săvârșit mai demult, iar chiar și acum, când le-am făcut, le-am împlinit nedeplin.
Ușor de înțeles în mod teoretic, această concepție și percepție asupra morții fizice sunt greu de acceptat în realitatea lor, cu atât mai mult din partea unui părinte sau a unei mame și mai ales, așa cum este cazul văduvei din pericopa evanghelică citită, o mamă care și-a pierdut unicul ei copil.
Mântuitorul Iisus Hristos - Izvor al iubirii și milostivirii, Domn asupra celor vii și al morților
Pericopa evanghelică citită în această duminică Îl prezintă pe Mântuitorul Iisus Hristos ca Izvor al iubirii de oameni și al adâncii milostiviri față de lume. În cei trei ani de activitate publică, propovăduind Evanghelia iubirii, Domnul Hristos a întărit cuvintele Sale dumnezeiești, prin acte și lucrări minunate, menite să sporească încrederea poporului în divinitatea Sa, precum și în sublimul învățăturii Celei Noi, pe care a adus-o lumii, spre ridicarea ei din păcat și restaurarea sa ontologică, spre mântuire și îndumnezeire. Pretutindeni, a vorbit și a demonstrat iubirea Lui față de lume, chemând și îndemnând la dragoste și iertare, iar fragmentul evanghelic pe care Sfânta noastră Biserică încearcă să îl așeze, astăzi, la temelia sufletelor noastre ne demonstrează acest adevăr.
Sfânta Evanghelie ni-L înfățișează pe Hristos Domnul intrând în orașul Nain, înconjurat de ucenicii Săi și de „popor mult”, și întâlnind un cortegiu mortuar, în care era condus spre groapă un mort, „singurul fecior al maicii sale”.
De această dată, iubirea lui Hristos întâlnește iubirea unei mame îndurerate. Oricine meditează asupra vocației de părinte înțelege că foarte devreme, din chiar zorii vieții de familie, atunci când se naște într-o familie un copil, părinții nu mai trăiesc prin ei și pentru ei, ci trăiesc prin și pentru copiii lor. Și aceasta pentru că nu există o bucurie mai mare pentru o inimă simțitoare de mamă și pentru sufletul unui tată responsabil decât bucuria copiilor lor, resimțită prin creșterea și educația dată lor, prin grija și atenția acordată acestora. Prezența copiilor, în familia lor, este simțită ca un semn al binecuvântării lui Dumnezeu, ca o rază de lumină și speranță pentru familie, Biserică și neam.
Orice mamă este „Dumnezeu” pentru copilul ei
Nimic nu aduce mai multă bucurie celor care le-au dat viață decât sănătatea, realizările și împlinirile copiilor lor. După cum, parcă, nimic nu lovește și nu rănește mai mult sufletul părinților decât suferințele și neîmplinirile copiilor, durerile și nereușitele acestora. Ar fi capabili să își jertfească propria sănătate, împlinirea personală, pentru sănătatea, bucuria și realizarea acestora. Și-ar da ani mulți din viață pentru a adăuga clipe vieții copiilor lor, s-ar sacrifica pe ei înșiși, nevoile lor elementare, pentru a le oferi și a le dărui acestora strictul necesar și chiar și cele mai nesemnificative lucruri.
Cu atât mai mult, atunci când este vorba de sufletul unei mame. Doar o mamă, cea care a purtat în propria sa ființă această făptură nouă, înțelege deplin măreția tainei ce se petrece în viața ei și prin care părinții se fac asemănători și împreună lucrători cu Dumnezeu, Cel ce pe toate le-a creat din infinita Sa iubire. Între sufletul mamei și cel al pruncului căruia îi dă viață se creează o legătură negrăită, ce se manifestă în întreaga viață, atât a ei, cât și a copilului. Doar o mamă, din al cărei trup se naște copilul, este capabilă de atâtea nopți nedormite și de atâta renunțare, osteneală și sacrificiu, toate acestea, spre binele și fericirea copilului ei.
Deși științele educației au demonstrat și au argumentat și importanța sau rolul tatălui în viața copiilor, arătând că acei prunci care l-au avut aproape pe tatăl lor la vârsta primei copilării (3-6 ani) se dezvoltă de cinci ori mai bine material sau financiar, de trei ori mai bine intelectual și de două ori mai bine emoțional sau empatic, rolul mamei în educația copilului este fundamental. Sfântul Ioan Gură de Aur avea perfectă dreptate atunci când considera că educația copilului este o adevărată artă, ale cărei efecte nu se văd doar în viața prezentă, ci și în veșnicie, constituind un mijloc de mântuire a părinților și educatorilor. Însă cuvintele sale pot fi socotite, totodată, un elogiu adus mamei, cel dintâi preot și educator, care îl inițiază pe copil în viața prezentă și în viețuirea cea duhovnicească.
Suferințele mamei
Tocmai datorită acestei legături indisolubile până la moarte, așa cum bucuriile copilului îi aduc mamei cele mai înalte prilejuri de împlinire, tot astfel necazurile și încercările copiilor ei îi străpung parcă inima, îi zguduie profund sufletul.
Și așa cum o demonstrează experiența generală, confirmată de mărturiile științifice, nu există o suferință sufletească mai mare pentru un om, cu atât mai mult pentru o mamă, decât moartea copilului. Într-o ierarhie a impactului factorilor traumatici, de stres, așa cum îi numește știința actuală, moartea copilului provoacă suferința cea mai mare, care, oricât ar fi ea consiliată sau alinată, se păstrează întreaga viață, și așa slăbită și năruită.
O astfel de situație și o astfel de mamă ne înfățișează Sfânta Evanghelie din această duminică. Pe lângă faptul că era văduvă, deși nu ni se oferă amănunte despre acest fapt, această mamă și-a pierdut și singurul ei fecior, în care își căutase, cel mai probabil, alinarea și mângâierea, în fața suferinței, a singurătății, a văduviei.
Mântuitorul Iisus Hristos, ca Izvor al iubirii și milostivirii, cunoscând și înțelegând durerea ei, săvârșește minunea învierii copilului. Spunându-i mamei sale: „Nu mai plânge!”, Domnul S-a „atins” de coșciug și, la cuvintele Sale: „Tinere, ție îți zic: Scoală-te!”, copilul văduvei s-a ridicat și a început să vorbească. Iar în continuare, Sfântul Evanghelist Luca notează un amănunt de o delicatețe deosebită: Mântuitorul l-a dat maicii sale.
Toate acestea s-au petrecut sub privirea poporului, care, cuprins de frică, L-a slăvit pe Dumnezeu, spunând: „Un proroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” (Lc. 7, 16).
Iubirea și rugăciunea străpung cerurile
O întrebare care se naște în mintea și în sufletul celor care au ascultat pericopa evanghelică de astăzi, în care, precum am văzut, este relatată una dintre cele trei învieri făcute de Domnul Hristos, este cea referitoare la motivul care L-a determinat să o săvârșească. Răspunsul general, esențial și fundamental, este: iubirea infinită a lui Dumnezeu, care caracterizează toate actele Sale, cu urmări în planul mântuirii lumii și al omului. Din iubire a creat lumea și tot din iubire l-a „zidit” pe om. Chiar și când acesta a căzut în păcat, nu S-a bucurat de căderea celei mai iubite făpturi ale Sale, ci, cu o iubire smerită și răstignită, L-a trimis pe Unicul Său Fiu în lume, pentru a o restaura ontologic și a o mântui. Creația, mântuirea, ca o a doua creație, și chiar și Judecata de Apoi sunt expresii ale iubirii fără de seamăn a Milostivului Dumnezeu. Minunea de astăzi este o nouă expresie a acestei iubiri, manifestată în forma ei cea mai sensibilă și înaltă: mila. Mila față de o văduvă care și-a pierdut unicul copil.
Însă această iubire a Mântuitorului a fost „provocată” sau „declanșată”, în acest caz, de înțelegerea suferinței acestei mame și, probabil, a rugăciunii ei lăuntrice, în necaz și în durere.
Dacă teologia ortodoxă vorbește despre o „taină a semenului” și despre o „liturghie a aproapelui”, manifestată ca iubire și milostivire, nu mai puțin adevărat este că „liturghia mamei”, ca rugăciune și jertfă de sine a acesteia, are capacitatea să străpungă și să străbată cerurile, să înduplece și să Îl facă pe Dumnezeu să Se milostivească. Fiind o rugăciune sinceră și absolut dezinteresată, care nu caută folosul personal, ci binele copiilor săi și, în general, al familiei sale, rugăciunea și lacrimile mamei, prin subțirimea, mulțimea și curăția lor, atrag mila și aduc ajutorul lui Dumnezeu.
Astfel, pericopa evanghelică din această duminică merită a fi socotită un îndemn, pentru mame, de a-și așeza toate suferințele lor la picioarele Crucii Mântuitorului, cu nădejdea că rugăciunea le va fi auzită și împlinită, iar pentru copii, un prilej de a crede Domnului și de a-și asculta părinții, spre învierea lor spirituală și spre mântuire.