Oltenia
Mănăstirea Arnota, izvor de binecuvântare şi sfinţenie

Mănăstirea Arnota, izvor de binecuvântare şi sfinţenie

Pr. Laurenţiu Rădoi, 24 Septembrie 2018

Pe teritoriul judeţului Vâlcea au existat călugări şi pustnici cu mult înainte de secolul al XIV-lea. Până la ridicarea primelor mănăstiri s-a practicat ascetismul, în peşteri, chilii şi, în general, în locuri mai retrase de lume, la poalele pădurilor sau pe lângă vadurile râurilor. Ţinând seama de studiile elaborate, s-a afirmat „cu certitudine prezenţa vieţii mănăstireşti încă de la început în ţara noastră, precum şi continuitatea ei neîntreruptă, purtând, bineînţeles, pecetea fiecărei epoci istorice parcurse”.

Chiriac Râmniceanul consemna că în jurul anilor 1300 se afla o bisericuţă pentru sihaştrii pe apa Bistriţei, unde a fost ridicată mai târziu cunoscuta ctitorie a boierilor Craioveşti. La Râmnicu Vâlcea, pe locul actualei arhiepiscopii exista o mănăstire înfiinţată în 1304 de Tugomir (Tihomir) Basarab, tatăl lui Basarab I Întemeietorul. Despre existenţa unor biserici şi mănăstiri în care slujeau preoţi, diaconi, ieromonahi şi citeţi, care menţineau vie scânteia credinţei şi învăţătura Evangheliei, vorbeşte şi actul din 1359, prin care Mitropolia Ungrovlahiei este recunoscută de către Patriarhia Ecumenică. Aceasta nu se putea referi numai la starea de atunci a Bisericii, ci la o activitate care îşi avea bazele în secolele anterioare. De altfel, Patriarhia de la Constantinopol cerea ca „toţi clericii din acea ţară (Valahia) şi toţi cei sfinţiţi călugări şi laici” să asculte de noul ierarh, Iachint de la Vicina, dovadă a faptului că o viaţă monahală a existat în Ţara Românească chiar înainte de venirea organizatorului ei, Sfântul Nicodim de la Tismana.

Toponimia monastică

Fără îndoială că numirile date unor localităţi, Poiana Călugăriţii, Călugărul, Călugăreni, Călugărei, Călugăriţa, Călugăreasca, Valea Călugărilor, Valea Călugărească, Călugăriţele, Călugăra, Pustnicul, Sihăstriile şi altele asemenea, atestă o dată în plus existenţa unei vieţi monahale din timpurile străvechi, îna­inte chiar de întemeierea marilor mănăstiri româneşti din secolele XIV-XV. Aşa ne explicăm şi de ce după înfiinţarea primelor mitropolii au fost construite numeroase aşezări monahale, unele dintre ele pe vechile locaşuri de cult din epoca precedentă. Este cazul mănăstirilor Vodiţa şi Tismana, ctitoriile Sfântului Nicodim, Vişina şi altele, înfiinţate de ucenicii săi, sau Cozia şi Cotmeana, zidite de Mircea cel Bătrân. Câte mănăstiri şi schituri vor fi existat în realitate este însă greu de precizat, pentru că multe dintre ele s-au pierdut sub povara timpului, a istoriei şi a nepăsării oamenilor. Altele însă au răzbătut timpul, ajungând la noi, ca dovadă a importanţei creştinismului pentru poporul român. Perenitatea lor a fost posibilă prin grija numeroşilor călugări, cărturari, zugravi, psalţi, copişti de manuscrise şi tipografi, care au trudit, înscriindu-şi numele pentru totdeauna în panteonul spiritualităţii româneşti. În rândurile ce urmează vom încerca să creionăm în ordine alfabetică câteva date despre trecutul aşezămintelor monahale care există azi în judeţul Vâlcea, amintind între altele şi de Schitul Jgheaburi, ctitorit din lemn în 1310, „pe vremea lui Radu Negru voievod”, şi de Cozia Veche, construită din prima jumătate a secolului al XIV-lea, probabil „chiar înainte de întemeierea Ţării Româneşti”.

Mănăstirea Arnota

Mănăstirea Arnota, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, este aşezată la 52 km de Râmnicu Vâlcea, aproape de Mănăstirea Bistriţa, pe o terasă a muntelui Buila. Aşezământul este unul dintre cele mai reprezentative monumente istorice şi de artă religioasă din ţară, consacrat „vieţuirei de schimnicie, de sihăstrie şi de duhovnicie aleasă”. Lipsa pisaniei sau a unei alte inscripţii nu ne permite să fixăm cu certitudine data zidirii acestui locaş sau cel puţin ctitorii lui. Conform tradiţiei, Matei Basarab, după o luptă cu turcii, pe care n-a putut-o câştiga, a găsit scăpare în aceste locuri, ascunzându-se în stufărişul unui lac. Drept mulţumire, în primii ani de domnie, a întemeiat acest locaş, pe temelia unei biserici mai vechi, de la începutul secolului al XV-lea, construită de boierii Craioveşti. Opinia este încurajată, de altfel, de afirmaţia Patriarhului Partenie al Constantinopolului, care în 1643 spunea că Mănăstirea Arnota „fiind învechită, din vremuri neştiute şi ruinată”, domnitorul a „ridicat-o de jos, chiar din temelii, cu multe cheltuieli şi osteneli”. Cercetările arheologice din anul 1974, executate de Direcţia Monumentelor Istorice, au reliefat faptul că la temelia actualei biserici se găsesc urmele altei fundaţii religioase, nedatate, care va fi existat aici. Consemnată încă din 1636, într-un act de vânzare cu privire la satul Bogdăneşti, susţinem, asemenea altor istorici, că a fost înălţată până în acest an, poate în 1633, în timpul războaielor pentru domnie. Cert este faptul că, la 17 aprilie 1637, domnitorul menţiona din nou că este „făcută şi întemeiată de domnia mea din temelie”, fără a preciza data. În 1639, edificiul va fi consemnat într-un hrisov, prin care Matei Basarab îşi manifestă grija faţă de mănăstirile închinate Orientului grecesc, lăsând libere mai multe aşezăminte cu tradiţie, printre care Arnota, Tismana, Cozia, Dealu, Govora şi Bistriţa. Mai târziu, în 1644, monumentul se va bucura încă o dată de grija domnitorului, care îl va împodobi cu picturi murale de o remarcabilă calitate artistică, „un adevărat tesaur de pictură, în acest colţ uitat de lume, cari ni dă icoana fidelă a picturii de la mijlocul şi începutul secolului al XVII-lea”. După cum ne informează Paul de Alep, cu ocazia vizitei din 1657, la mănăstire, ctitorul îi va dona o raclă cu moaşte de sfinţi, printre care se afla mâna dreaptă a Sfântului Mihail, Episcop de Synnade, „sfânt protector împotriva lăcustelor”.

Refăcută de Sfântul Constantin Brâncoveanu

În curgerea timpului se va ruina şi închide, fiind „făcută de iznoavă din temelie” de Constantin Brâncoveanu, care la începutul domniei îi va adăuga un pridvor deschis cu turlă pe el şi va restaura pictura, fără să o înlocuiască pe cea originală. De alte renovări s-a bucurat între 1852 și 1856, prin grija domnitorului Barbu Ştirbei, care a dărâmat chiliile vechi din vremea lui Matei Basarab, ridicând alte clădiri, după planul unor arhitecţi străini. După un incendiu din 1921, aşezământul s-a ruinat, fiind restaurat ulterior de arhitectul N. Ghika Budeşti. În 1934 s-au construit chiliile, care există şi azi, într-una fiind amenajat un muzeu, unde au fost expuse odoarele mănăstirii, iar între 1954 și 1958 a fost consolidat întregul aşezământ monahal şi s-au introdus instalaţii de apă şi încălzire. Ultima reparaţie şi consolidare datează din 2003, când s-au ­înălţat chilii noi, trapeză, arhondaric şi un paraclis cu o frumoasă arhitectură.

Biserica este o construcţie mică, realizată sub formă trilobată, cu abside poligonale şi pridvorul deschis. Pronaosul boltit evidenţiază „două calote sferice aşezate pe un sistem de arcuri răzimate pe console”. Deasupra naosului se înalţă o turlă înaltă, iar pe pridvor este alta mai mică, din timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu. Un brâu din cărămidă aparentă împarte faţadele în două registre, cel superior prevăzut cu ocniţe, cel inferior cu firide alungite. Împodobită de Constantin Brâncoveanu cu o catapeteasmă de lemn, de o valoare artistică deosebită, care rivalizează cu cea de la Mănăstirea Hurezi, biserica are pictura executată în 1644 de zugravul Stroe din Târgovişte şi parţial refăcută între anii 1705-1706 de Ianache zugravul. Prin osteneala Episcopiei Râmnicului, pictura veche şi tabloul votiv au fost restaurate şi repuse în valoare, iar acoperişul a fost refăcut între 1978 și 1980. De remarcat compoziţia „Deisis” din exonartex şi „Învierea”, două exemple rare ale artei secolului al XVII-lea. În pronaos se găsesc mormântul lui Matei Basarab şi al lui Danciu vel-vornic, tatăl lui, fost oştean al lui Mihai Viteazul, înmormântat în 1604 la Alba Iulia. Biserica este înzestrată cu părticele din moaştele Sfintei Muceniţe Paraschevi şi ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, alături de cele ale Sfinţilor Prunci ucişi de Irod. Din 1999, Arnota a devenit mănăstire de călugăriţe, în prezent trăind aici 15 maici, în frunte cu stareţa Ambrozia Rucăreanu. De subliniat că aici a vieţuit un timp şi arhimandritul Paulin Lecca, un teolog înzestrat, autorul volumelor Frumosul divin în opera lui Dostoievski, De la moarte la viaţă şi a numeroase traduceri din literatura patristică.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!