Reportaj
Mănăstirea Cocoş, lavra Dobrogei de Nord

Mănăstirea Cocoş, lavra Dobrogei de Nord

Alexandru Chituţă, 23 Martie 2010

Situată în mirifica vatră pustnicească, învăluită de mireasma pădurilor de tei ce îmbracă în mantia lor milenarii munţi ai Dobrogei, Mănăstirea Cocoş, ocrotită de Sfânta Treime şi Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip, este considerată pe drept cuvânt lavra Dobrogei de Nord.

Dobrogea, teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră situat în sud-estul României, este îndeobşte cunoscut ca fiind locul unde a fost semănată sămânţa Evangheliei încă din zorii creştinismului de către Sf. Apostol Andrei, iar Dunărea a fost "cristelniţa" neamului românesc. Despre Mănăstirea Cocoş, Întâistătătorul locului, Preasfinţitul Părinte Visarion, ne-a spus că această "vatră de adâncă trăire şi spiritualitate ortodoxă aflată pe plaiurile pline de sfinţenie şi de farmec ale Dobrogei de Nord, Mănăstirea Cocoş - întemeiată de călugărul ardelean Visarion - a cunoscut

de-a lungul anilor o bogată şi variată viaţă duhovnicească, culturală şi misionară pusă în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor. Zveltă şi impunătoare, sobră, dar măreaţă, aşezată la poalele codrului, mănăstirea este cu adevărat un loc binecuvântat, un izvor de pace lăuntrică şi de frumuseţi cereşti pe care le revarsă în sufletul celor care-i trec pragul cu credinţă şi cu dragoste".

Ctitorie ardeleană pe pământ dobrogean

În anul 1883, trei călugări români, Ieromonahul Visarion împreună cu ucenicii săi Gherontie şi Isaia, intraţi în monahism la Mănăstirea Neamţ, vieţuitori pentru o vreme la Sf. Munte Athos, doresc să întemeieze o mănăstire pe pământul românesc dintre Dunăre şi Mare, pe atunci sub stăpânire otomană. Astfel, ei cumpără de la o musulmană o bucată de pământ şi construiesc un locaş de rugăciune din nuiele lipit cu pământ, specific zonei, pe locul unui vechi schit de sihaştri existent la anul 1679.

Ieromonahul Visarion era din Făgăraş şi făcuse ascultare ca tipograf la Mănăstirea Neamţ contribuind şi la tipărirea primei traduceri în limba română a "Descrierii Moldovei". Mica aşezare monastică de atunci a fost atestată documentar abia în anul 1841, când Imperiul Otoman o trece în evidenţă legală ca mănăstire.

Lucrată de pietrari italieni

În anul 1846, conform firmanului existent în original în arhiva mănăstirii, prin încuviinţarea sultanului Abdul Medgid, biserica, de formă dreptunghiulară, fără turle şi fără clopote, este reparată. Viaţa mănăstirească în anul 1850 era înfloritoare, în mănăstire vieţuiau 30 de călugări, mănăstirea deţinea pământ cultivat îndeosebi cu grâu, şapte locuri de vie şi animale. Pentru muncile agricole, mănăstirea avea angajaţi 30 de muncitori.

În 1853, un alt ardelean, mocanul Nicolae Hagi Ghiţă Poenaru, originar din Poiana Sibiului, construieşte în apropierea bisericuţei de nuiele o biserică din cărămidă şi piatră, fără turle şi pictură cu hramul "Sfânta Treime". Acesta se va călugări aici şi va dărui mănăstirii întreaga sa avere: 15.000 de galbeni, 500 de oi şi 15 cai.

Al doilea stareţ al mănăstirii, Daniil, tot călugăr ardelean, va ridica clopotniţa, înaltă de 30 m, una dintre cele mai înalte din Dobrogea, şi chiliile în stil oriental cu pridvor şi cerdac având acoperiş învelit cu oloane. În anul 1879, conform unui raport eclezial, numărul vieţuitorilor mănăstirii era de 70.

Între anii 1905 şi 1910, prin grija episcopului Nifon Niculescu, se înalţă corpul de clădiri dinspre răsărit, având ca destinaţie bucătăria, trapeza şi Paraclisul. Tot atunci se plantează 30.000 de viţe aduse din Algeria şi 1.500 de pomi fructiferi.

În 23 aprilie 1910, tot episcopul Nifon Niculescu pune temelia celor 24 de chilii noi legate de clopotniţă, după planul întocmit de arhitectul bucureştean Toma Dobrescu. Din pisania Paraclisului reţinem: "Acest sfânt paraclis cu hramul Sf. Erarh Nicolae e făcut cu binecuvântarea P.S. Episcop Nifon, fiind stareţ arhim. Roman Sorescu. Paraclisul, după cum se vede, e din trapeza zidită sub păstoria P.S. Pimen şi sub domnia regelui Carol I al României. Sfinţită astăzi 30 mai 1911 de către P.S. Sa D. D. Nifon, Episcopul Dunării de Jos, fiind aci d-l C. C. Arion, ministru cultelor." Catapeteasma Paraclisului provine de la biserica ridicată în 1833. În 1910, cele două biserici şi o parte din chiliile construite în timpul stareţilor Visarion şi Daniil sunt demolate, iar la 1 septembrie 1911 se pune temelia noii biserici proiectate de arhitectul Toma Dobrescu. Pentru începerea construcţiei noii biserici, Guvernul României, prezidat de către P. P. Carp, a contribuit cu 40.000 de lei. Biserica, lucrată de pietrari italieni, a fost terminată la 10 octombrie 1913 şi pictată în stil neobizantin de pictorul italian F. de Biasse. La începutul anului 1914, în mănăstire trăiau 86 de călugări, de mănăstire depinzând şi cei 18 călugări de la schitul Saon. În perioada 1926 - 1929, în vremea episcopului Cosma Petrovici se construieşte din cărămidă şi piatră corpul de clădiri din dreapta clopotniţei. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în primii ani ai secolului al XX-lea, în sfânta mănăstire a funcţionat una din primele tipografii româneşti din Dobrogea.

Astăzi, o înfloritoare mănăstire

După cutremurul din 10 noiembrie 1940, când biserica şi stăreţia au fost avariate, şi după incendiul din 27 iulie 1946, când clopotniţa a ars şi clopotele s-au topit, se execută lucrări de restaurare pe baza planurilor arhitectului bucureştean Eugen Cheffneaux. Este restaurată pictura bisericii, iar în anii 1957- 1960 se renovează chiliile din vest, monument istoric.

Trapeza mănăstirii, reparată în mai multe rânduri, în anii 1940, 1954-1955, a fost îmbodobită cu o frumoasă pictură în frescă, în anul 1990, de pictorii bisericeşti Moldoveanu Ioan şi Daniela din Bucureşti. Pe lângă sfinţii părinţi ai monahismului din primele secole este reprezentat şi momentul istorico-religios de mare importanţă a aducerii moaştelor Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip la Mănăstirea Cocoş.

În prezent, prin purtarea de grijă a Preasfinţitului Părinte Visarion Episcopul Tulcei şi a stareţului mănăstirii, se lucrează în interiorul bisericii la împodobirea cu pictură în tehnică mozaic. Până în acest moment s-a împodobit cu pictură în mozaic altarul bisericii, absida din partea de miazăzi şi icoana lui Iisus Hristos Pantocrator din turla Bisericii.

Prin grija părintelui Lazăr, vieţuitor al mănăstirii, s-a comandat şi instalat o frumoasă îmbrăcăminte pentru Sfânta Masă, executată cu multă migală la atelierele Patriarhiei Ortodoxe Ruse din Moscova.

Tot în prezent se lucrează la ridicarea încă a unui etaj, deasupra corpului de chilii deja existent, de corpuri de camere şi alte săli de mare trebuinţă pentru mănăstire.

"La Cocoş e-al meu strămoş..."

În anul 1985, în timpul stareţului Zamfir Modest, în fosta clădire a stăreţiei se deschide expoziţia de icoane vechi şi obiecte de artă religioasă provenite din parohiile judeţului Tulcea. Muzeul mănăstirii adăposteşte o frumoasă colecţie de icoane pictate pe lemn din secolul al XVIII-lea şi aparţinând mai multor şcoli de pictură, obiecte de cult, evanghelii ferecate, epitafuri ruseşti de mare valoare, sigilii vechi, manuscrise în limba slavonă, veşminte şi o valoroasă colecţie de carte veche religioasă.

În Cartea de Aur, Preasfinţitul Părinte Visarion a descoperit un gând al poetului Grigorie Vieru, datat în 18 septembrie a anului 1997. Marele poet basarabean afirmă:

"La Cocoş / E-al meu strămoş, / Suferinţa / Mi-e credinţa, / România / Mi-e mândria!

Birui-va nu ţara cu cele mai multe tancuri, ci Ţara cu Cel mai mult Dumnezeu în ea. Dumnezeu să ne ajute."

Lăcaş al Sfinţilor Mucenici de la Niculiţel

În anul 1971, Bunul Dumnezeu a făcut ca zestrea spirituală a Mănăstirii Cocoş să devină de neegalat. În anul 1971 are loc o descoperire extraordinară pe o uliţă a satului Niculiţel. Descoperirea unei bazilici creştine, din primele secole, care avea în componenţă un martirion - criptă în care sălăşluiau de peste 17 veacuri moaştele unor martiri creştini. Pe peretele de sud al criptei stă scris: "Martirii lui Hristos: Zotic, Atal, Camasie, Filip; … aici şi acolo sângele martirilor…". Sfintele lor Moaşte se aflau într-un sicriaş de lemn, pe o lespede de piatră, iar dedesubtul lor, alţi doi martiri, necunoscuţi ca nume, ale căror moaşte se aflau acolo. Probabil au pătimit la Noviodunum - Isaccea, centru important roman din zonă; după nume par a fi greci, martirizaţi şi apoi îngropaţi în criptă, peste care s-a ridicat biserica creştină, de dimensiuni impresionante pentru acea vreme, poate chiar un complex monahal, mai târziu, deoarece vechea denumire a satului este "Mănăstireşti".

S-ar putea deduce şi faptul că aici se afla şi reşedinţa unui episcop. De adăugat este faptul că martirajul lor a avut loc probabil în timpul marii persecuţii a lui Diocleţian în anii 303-304 sau Liciniu, sau mai înainte - Deciu (298), însă nu se poate şti cu certitudine, iar părerile istoricilor sunt împărţite. Cert este că ele există şi că Dumnezeu a îngăduit să fie descoperite!

Stareţul mănăstirii, ierom. Visarion Scutaru, a declarat: "A fost o binecuvântare pentru Mănăstirea Cocoş, căci, la 17 ianuarie 1973, Sfintele Moaşte au fost transportate la mănăstire şi depuse sub un baldachin, devenind comoara de nepreţuit a mănăstirii, făcând să fie singura mănăstire de la noi cu moaştele întregi a patru sfinţi. În fiecare zi, părinţii slujitori slujesc la Sfântul Altar şi cântă Acatistul Sfinţilor Mucenici: "Veniţi toţi credincioşii să lăudăm pe Zotic, pe Atal, pe Camasie şi Filip, mucenicii lui Hristos, care au propovăduit adevărata credinţă şi au primit cununa cerească. Iar voi, fericiţilor, cei ce aveţi îndrăzneală către Dumnezeu, din toate nevoile, sloboziţi-ne pe noi, care strigăm: Bucuraţi-vă Sfinţilor Mucenici, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre!…". În fiecare an în zilele de 3 şi 4 iunie, credincioşi din toate colţurile ţării vin aici pentru a se ruga şi a lua parte la frumoasa procesiune cu Sfintele Moaşte de la Mănăstire de la Isaccea şi apoi la Martyrionul de la Niculiţel unde se săvârşeşte slujba privegherii, iar apoi, în ziua cinstirii Sfinţilor Martiri, Sfânta Liturghie arhierească oficiată de un sobor de arhierei, preoţi şi diaconi.

Astăzi, Mănăstirea Cocoş stă mărturie vie a credinţei neîntrerupte pe aceste meleaguri."

Legenda cocoşului

Una dintre legendele întemeierii mănăstirii spune că cei trei monahi au avut noaptea un vis în care un cocoş le-a poruncit să ridice o mănăstire pe locul unde dormeau. O altă legendă aminteşte că, în aceste locuri pustii pe atunci, un cocoş sălbatic cânta pe vârful dealului stâncos din spatele bisericii. Acest deal se va numi mai târziu Dealul Cocoşului, iar aşezământul monahal - Mănăstirea Cocoş.

A treia legendă se referă la existenţa în acest loc a unei mai vechi biserici, cu un cocoş pe frontispiciu, "în amintirea cocoşului care a anunţat apostolului Petru întreita sa lepădare de întreita sa juruinţă făcută Mântuitorului Hristos". Stareţul mănăstirii de atunci i-a relatat lui M. D. Ionescu la vizitarea mănăstirii, în anul 1897, "că biserica veche, care acum nu mai există, ar fi fost fondată de câţi-va dintre cei 70 de apostoli ai lui Antipa, fugiţi din Constantinopol din cauza persecuţiilor, că această biserică avea deasupra un cocoş, în amintirea celui ce i-a anunţat Sfântului Petru lepădarea de Hristos, şi că de aici ar veni numele mănăstirii şi al satului acum dispărut."


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!