Marea criză din perioada interbelică a durat 4 ani

Silviu Dascălu, 16 Aprilie 2009

▲ Criza mondială din 1929-1933 a pornit din Statele Unite ale Americii, care, după o perioadă de creştere economică record,a intrat într-o perioadă de recesiune fără precedent, ca urmare a căderii bursei cu 40% în doar câteva zile ▲ Criza anilor ’30 a fost simţită şi în România, unde preţurile produselor autohtone au scăzut cu până la 60%, iar falimentele din toate ramurile industriei s-au ţinut lanţ ▲ Principalele măsuri care s-au luat atunci au fost concedierile colective, reducerea salariilor funcţionarilor, dar şi forţarea exporturilor ▲

Criza economică ce afectează în prezent toate ţările lumii nu este prima de asemenea amploare. O altă perioadă dificilă pentru economie a avut loc între 1929-1933, cauzele şi efectele aceleia fiind asemănătoare cu cele ale crizei din prezent.

Criza economică din perioada interbelică a fost una de supraproducţie, agravată de scăderea puternică a puterii de cumpărare a populaţiei. La nivel mondial a explodat la jumătatea anului 1929, afectând producţia de fontă, cupru, oţel, huilă, sare, cantităţi uriaşe de produse rămânând nevândute, în depozite.

După o perioadă de creştere economică fantastică, a urmat o perioadă de recesiune, cu efecte devastatoare pentru aproape toată lumea.

Premisele crizei mondiale

Originile crizei mondiale sunt în Statele Unite ale Americii, acolo unde activitatea economică a explodat în perioada 1920-1929, indicele producţiei industriale crescând de la 81 de puncte, în 1920, la 114, în 1929, adică o creştere de 41%, în timp ce rata medie anuală de creştere a PIB-ului SUA în aceeaşi perioadă a fost de 4,6%.

În acea perioadă, industria SUA a produs aproximativ jumătate din totalul producţiei industriale a lumii. În ceea ce priveşte bursa, aceasta a crescut spectaculos timp de 8 ani, înainte de 1929, indicele Dow Jones crescând cu peste 600%. În principal, acest lucru s-a datorat faptului că investiţiile la bursă au fost văzute drept o cale de îmbogăţire, apoi, nivelul de trai fiind ridicat, americanii îşi permiteau să facă economii, bani pe care îi investeau apoi la bursă. Totodată, datorită faptului că băncile acordau foarte uşor credite, americanii investeau banii împrumutaţi de la bancă în acţiuni bursiere.

În plus, în acea vreme, cadrul legal nu era unul bine pus la punct, astfel încât companiile puteau creşte după bunul plac capitalul social prin emiterea de noi acţiuni. Apoi, tranzacţionau „în marjă“, adică plăteau doar o fracţiune din valoarea acţiunilor, urmând să le vândă apoi, peste câteva luni, la un preţ mai mare, ceea ce a dus la crearea în fapt a unui uriaş joc piramidal, având în vedere că majoritatea banilor investiţi la bursă nu existau de fapt.

Joia şi marţea neagră

Criza s-a declanşat în luna octombrie a anului 1929, când bursa s-a prăbuşit cu 40% în două zile, cele două zile rămânând în istorie drept joia şi marţea neagră. În 24 şi 29 octombrie 1929, cunoscute drept cele mai devastatoare zile din toată istoria bursieră a SUA, a fost anulată toată creşterea economică din ultimul an. Indicele bursier Dow Jones a pierdut 89% din valoare, iar în următorii ani, scăderea a continuat treptat, dar sigur. De la 381.17 puncte, cât avea în octombrie 1929, a ajuns la 41 de puncte în iulie 1932 şi i-au trebuit 26 de ani pentru a ajunge din nou maximul atins înaintea crizei.

Criza în România

Situaţia s-a reflectat imediat şi pe plan mondial, fiecare ţară fiind lovită pe rând de căderea bursieră din SUA.

La Bucureşti, veştile ajung însă mai târziu. Trei zile după „marţea neagră“, cel mai mare ziar românesc al epocii, „Universul“, alocă un mic spaţiu editorial evenimentului: „La Bursa de efecte din New York s-au făcut tranzacţiuni asupra unui număr de circa 14 milioane de acţiuni. Şedinţa a decurs extraordinar de furtunos şi în parte într-o atmosferă de panică, înregistrându-se scăderi colosale la cursurile celor mai multe hârtii“.

Situaţia din România era asemănătoare celei din SUA, ţara fiind în proces de modernizare, oamenii, în special ţăranii, făcând credite pentru modernizarea agriculturii. De asemenea, industriaşii erau angajaţi în diferite proiecte de dezvoltare a afacerilor lor. Însă, în acea perioadă încep să se resimtă şi efectele recesiunii din SUA.

O anchetă a Ministerului Agriculturii realizată în 1932 indica faptul că aproape 2,5 milioane de agricultori aveau de rambursat datorii contractate până în 1931, în valoare de 52 de miliarde de lei. Datoria cuprindea doar creanţele la bănci, nu şi datoriile de la individ la individ, estimate la aproape 20 de miliarde. Realitatea era alarmantă: nu era sat sau comună care să nu aibă unul sau mai mulţi cămătari, români, dar mai ales străini.

La începutul anilor 1930, preţul chintalului de grâu scăzuse sub nivelul cheltuielilor făcute pentru a-l recolta. Marii proprietari, care făcuseră eforturi financiare considerabile pentru automatizarea procesului agricol, s-au găsit în situaţia de insolvabilitate.

Mărfurile agricole, neprotejate de nici o măsură vamală, au fost lăsate la discreţia concurenţei internaţionale, ceea ce a contribuit la scăderea preţurilor respective cu 60-70% faţă de perioada 1928-1929.

Falimentele bancare au agravat situaţia

Sistemul financiar românesc a început să fie afectat puternic începând cu 1930, când firmele cu capital străin s-au retras de pe piaţa românească, încercând să-şi limiteze pierderile şi să mai salveze o brumă de profit. Conform estimărilor neoficiale, între octombrie 1929 şi iulie 1931 s-au retras din România peste 17 miliarde de lei.

Din această cauză, sistemul bancar a intrat în colaps, cele mai răsunătoare falimente bancare din epocă fiind cele ale Băncii Ţării Româneşti şi ale Băncii Bercovici, ambele din Bucureşti. Criza bancară, anunţată încă din 1930, a creat o adevărată panică printre deponenţi, oamenii începând să-şi retragă masiv banii depuşi.

Criza s-a resimţit diferit totuşi de la o familie la alta. Singurii români neafectaţi de criză au fost cei care trăiau din producţia proprie, fără să fie nevoiţi să cumpere ceva de pe piaţă. Cei care se autosusţineau nu aveau nevoie de exterior.

Scriitorul Miron Scorobete trăia la ţară la începutul deceniului al patrulea din secolului trecut. „Acolo nu s-a simţit criza aproape deloc. Gospodăriile din Ardeal erau individuale, autarhice. Trăiam din ce produceam, nu depindeam de nimeni altcineva. Criza se declanşează puternic atunci când are efecte în lanţ, ca acum.

Ori gospodăriile ţărăneşti de la noi nu erau în reţea, se autosusţineau. Vacile mergeau la păscut, seara le mulgeam, mâncam. Mama ne ţesea cămăşile, mergeam la târg, acolo nu cumpăram cu bani din bănci. La noi în sate nu era industrie. Nu erau bănci. În plus, mulţi ardeleni se întorseseră cu bani din America, erau la adăpost de vremurile grele. Acum nu mai este nimeni adăpostit“, mărturiseşte scriitorul Miron Scorobete.

Măsuri luate în România pentru combaterea crizei

Principalele măsuri guvernamentale anticriză s-au tradus în concedieri colective şi reducerea salariilor funcţionarilor. În 1933, indicele salariului nominal a scăzut, în comparaţie cu anul izbucnirii crizei, la 63,1%. De asemenea, autorităţile au decis forţarea exporturilor de cereale, în timp ce s-a încercat aplicarea unei legi a conversiei datoriilor agricole. Bugetul de stat a rămas deficitar timp de trei ani consecutiv, apelându-se la sporirea fiscalităţii, în paralel cu refinanţarea deficitului prin angajarea mai multor credite de restabilizare. În zona circulaţiei monetare, criza creditelor a dus, în vara anului 1931, la prăbuşirea unor bănci mari, ca Banca Generală a Ţării Româneşti, Banca Bercovits sau Marmorosch Blank. „Activele nocive“ (sau „putrede“, cum li se spunea atunci) au fost preluate de către Banca Naţională, fiind transferate apoi statului şi altor bănci.

„The New Deal“

Sfârşitul crizei din SUA a coincis cu instalarea la putere a preşedintelui F. D. Roosevelt, care a venit la Casa Albă cu un plan ce a rămas în istorie drept „The New Deal“. Printre măsurile luate de noul guvern se regăsesc înfiinţarea „Reconstruction Finance Corporation“, o entitate prin intermediul căreia au fost furnizate lichidităţi sistemului financiar, apoi adoptarea „Securities Exchange Act“, prin care s-au reglementat tranzacţiile în marjă şi s-a stabilit cadrul legal în ceea ce priveşte împrumuturile pe care băncile le pot acorda pentru astfel de tranzacţii. Pentru combaterea şomajului, noul guvern a înfiinţat „Civilian Conservation Corps“, o organizaţie care angaja tineri între 18 şi 25 de ani pentru munca în folosul comunităţii (plantare de copaci, ecologie etc), tineri care erau plătiţi cu 30 $ pe lună. Se estimează că aproximativ două milioane de americani au fost înrolaţi în acest program.

În ceea ce priveşte agricultura, Congresul a aprobat legea numită „Agricultural Adjustment Act“, prin care statul acorda fermierilor o compensaţie bănească pentru ca aceştia să renunţe la cultivatea unei părţi a pământului. Având în vedere scăderea preţurilor din perioada anterioară, scădere care a dus la falimentul agriculturii, acum statul încearcă să crească preţul alimentelor prin reducerea producţiei. Între 1932-1935, venitul fermierilor americani a urcat cu 50%, iar până în 1940, aproximativ 6 milioane de fermieri au primit un astfel de ajutor.

Industria a beneficiat de apariţia în 1933 a „The National Industrial Recovery Act (NIRA)“, prin care guvernul a stabilit noi reguli de business şi a încurajat crearea de noi locuri de muncă.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!