An omagial
Maria, regina ortodoxă a României

Maria, regina ortodoxă a României

În marea perspectivă a istoriei dominate de bărbați, din când în când, strălucesc și figurile excepționale ale unor personaje feminine care, prin ceea ce au făcut, au contribuit la schimbarea în bine a societății timpului lor. Un astfel de exemplu este, fără îndoială, regina Maria a României. Ieri, 18 iulie, s-au împlinit 80 de ani de la moartea sa, prilej cu care subliniem, cu o tușă puternică, excepționalul rol jucat de aceasta și substanțiala sa contribuție la Marea Unire, la împlinirea României Mari. Este cea care a mângâiat pe cei aflați în suferință, le-a oferit ajutoare celor aflați în nevoi, a oferit speranță celor deznădăjduiți în vremea Primului Război.

Maria Alexandra Victoria, viitoarea regină a României, s-a născut în Anglia, în 1875, în respectabila familie regală engleză, ca fiică a lui Alfred, duce de Saxa Coburg, și a marii ducese Maria Alexandrovna și nepoată a reginei Victoria, cea care prin durata longevității sale, ca suverană a Angliei (1837-1901), a dat numele epocii în care a trăit. La numai 17 ani, tânăra Maria, printr-o căsătorie aranjată de părinți, devine membră a unei familii regale de curând răsărită pe harta Europei, cea care conducea România. Evenimentul s-a petrecut în 1892, prin celebrarea căsătoriei cu prințul moștenitor al tronului României, Ferdinand de Hohenzollern. Sosită în România, tânăra Maria a purtat tot timpul în gând sfaturile mamei sale, care, în vreme ce fiica sa se afla în prag de plecare, i-a reamintit să aibă grijă la ţinuta pe care o va adopta, la aspect, căci fac parte din îndatoririle unei prinţese. Şi nu numai atât, mai spusese şi următoarele: „Mergi într-o ţară ortodoxă; să-i cinsteşti Biserica şi slujbele şi să săruţi crucea şi Evanghelia când ţi le prezintă preotul şi, când vezi pe alţii făcând cruce, să faci şi tu”.

Regina Maria a urmat povaţa, „cu toate că la început, de câte ori făceam asta, îmi venea să mor de timiditate, crezând, cu oarecare dreptate, că ochii tuturor sunt aţintiţi asupra mea”, după cum mărturisea chiar ea în „Povestea vieţii mele”. În noua sa țară, familia princiară avea să se bucure de dragostea întregii societăți, iar curând aveau să vină și copiii: Carol, Elisabeta, Maria (Mignon), Nicolae, Ileana, Mircea. La moartea regelui ­Carol I, survenită în septembrie 1914, Ferdinand și Maria aveau să devină regi ai României. `O aclamare prelungă ce mă umplea de fiori izbucni din sute de inimi: Regina Maria. Și ne uitarăm unul în fața altuia, poporul meu și eu”, avea să scrie regina în cartea sa intitulată „De la inima mea la a lor”. Era începutul unei domnii care avea să le aducă suferințe, necazuri, dar și bucuria de a fi fost suveranii care i-au unit sub sceptrul lor pe toți românii în 1918.

Chipul României la Paris

În vremea războiului, regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării și ridicării moralului celor care o înconjurau și care erau nevoiți să decidă, în cele mai tragice momente, soarta poporului. A mângâiat pe cei aflați în suferință, le-a oferit ajutoare celor aflați în nevoi, a oferit speranță celor deznădăjduiți. În acest sens, memorabilă rămâne afirmația sa făcută către generalul Averescu: „Eu sunt englezoaică, iar englezii nu sunt obişnuiţi să piardă”. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Faptul că regina a coborât în mijlocul poporului, a ales să le asculte vocile și să le redea speranța a condus inevitabil la creșterea popularității monarhiei în România.

Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și din nou în 1918, când aproape numai datorită ei regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, regina s-a așezat drept o personalitate cu un rol fundamental în ctitorirea României întregite și ca una dintre cele mai mari figuri ale istoriei noastre națio­nale.

Memorabilă rămâne vizita sa la Paris, în 1919, când a întreprins un veritabil turneu diplomatic pentru a sprijini cauza noastră în fața marilor puteri întrunite în cadrul Conferinței de pace. „Am venit să dau un chip României”, declara cu emfază regina. Rezultatul misiunii sale s-a tradus câteva luni mai târziu prin recunoașterea internațio­nală a Unirii.

Alegerea Ortodoxiei

În biografia acestei femei proeminente se află și un gest care îi întregește personalitatea unică: la 26 martie 1926, de Buna Vestire, regina Maria a devenit ortodoxă. Într-o ceremonie desfășurată la palat, ea s-a spovedit, a fost dezlegată de Patriarhul Miron Cristea și a fost primită în sânul Bisericii Ortodoxe Române. Gestul său a fost unul izvorât din dragostea față de acest popor, față de țara sa. De altfel, sentimentele iubirii sale față de români și România se observă și în scrierile sale, în schițele de reportaje ale cărții intitulate „Țara pe care o iubesc”.

Criza dinastică, moartea regelui Ferdinand și încoronarea lui Carol al II-lea ca rege al României au condus la ieșirea reginei din viața politică activă și retragerea la Balcic. De fapt, aici și-a trăit discret ultimii ani de viață, obligată cumva și de atitudinea rece a fiului său, regele Carol al II-lea.

„O femeie care și-a trăit viața intens”

În clipa morții, survenită la 18 iulie 1938, Patriarhul Miron Cristea va rosti o scurtă rugăciune și va închide cu un gest blând acei ochi superbi ai reginei. Apoi va rosti cuvintele memorabile: „În tot cazul, se va putea spune că a fost o femeie care și-a trăit viața intens”. S-au scurs, iată, opt decenii de la moartea reginei, iar figura sa reiese tot mai luminoasă în conștiința prezentului.

Încheiem acest fulgurant portret al său cu un citat al lui Constantin Argetoianu, cel mai bun memorialist al epocii în care a trăit regina: „Oricâte greșeli va fi comis regina Maria, înainte și după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee printre combatanți în rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare printre răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Nu a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile, provocate de dorința ei de mai bine…”


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!