Martirizarea părintelui Radu Şerban în lagărul de muncă de la Baia Sprie

Pe măsură ce studiem documentele Securităţii, ajungem la concluzia că arestările celor consideraţi legionari în noaptea de 14 spre 15 mai 1948 s-au operat pe tabele întocmite după informaţiile culese din evidenţele fostei Siguranţe. O simplă discuţie a unui preot cu un agent al Siguranţei comuniste, în care i se cerea un sprijin financiar pentru o persoană aflată în închisoare sau încercarea de recrutare într-o aşa-zisă organizaţie anticomunistă, pentru organele de represiune reprezentau suficiente probe în scopul întemniţării celui vizat. Aşa se pare că s-a întâmplat în cazul celor mai mulţi clerici constănţeni arestaţi în special în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, precum: Radu Şerban din Năvodari, Ştefan Bumbac, Andrei Costea şi Grigore Epaminonda, din Constanţa. În ediţia de astăzi ne vom apleca asupra cazului preotului Radu Şerban, decedat în lagărul de la Baia Sprie. Acesta s-a născut la 12 decembrie 1906 în familia plugarului Constantin Şerban din localitatea constănţeană Saraiu. După absolvirea Seminarului „Sfântul Andrei“, din Galaţi, primeşte darul preoţiei, ulterior fiind numit ca paroh la Năvodari. În primăvara lui 1948, un oarecare Aurel Grosu, ofiţer de marină comercială, îi cere preotului Şerban să organizeze preoţimea constănţeană în cadrul mişcării legionare, încurajat fiind şi de preotul Ion Vasilian, din Tulcea. „Organizarea“ a constat în discuţii purtate cu alţi colegi de preoţie, precum cei menţionaţi mai sus, fără efecte concrete. În fapt, relaţiile de prietenie între preoţii constănţeni se datora perioadei de studii din Seminarul Teologic gălăţean, în care fuseseră colegi. A fost destul pentru Siguranţa comunistă ca în noaptea de 14 spre 15 mai să efectueze arestări. Alături de ceilalţi preoţi menţionaţi, părintele Şerban a fost arestat şi inclus într-un lot format din 29 de inculpaţi de diverse profesiuni. Părintele Şerban era acuzat de participare într-o „organizaţie subversivă paramilitară“. Părintele a negat orice acuzaţie, din acest motiv anchetatorul descriindu-l ca unul care „nu manifestă regrete, este un temperament dârz“. La 21 ianuarie 1949, prin Sentinţa nr. 829 a Tribunalului Militar Constanţa, părintele a primit o condamnare de 20 de ani muncă silnică pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale“. De la Penitenciarul Constanţa, în martie 1949 a fost mutat la Aiud, apoi din septembrie 1950 în lagărul de muncă de la mina de plumb din Baia Sprie. Aici şi-a încheiat şi parcursul pământesc. Documentele de arhivă enunţă sec că părintele Radu Şerban a decedat la 16 februarie 1951. Însă momentul a rămas în conştiinţa deţinuţilor, martori ai uciderii părintelui de către persecutorii comunişti. Episodul este descris atât în memoria deţinuţilor de la Aiud din anii '50, cât şi în memorialistica postdecembristă a unor autori, precum: Gabriel Bălănescu, Ion Pantazi, Ion Diaconescu, Nicolae Grebenea, Liviu Brânzaş sau Ion Ioanid. Din cauza bolii de inimă de care suferea, la începutul lui februarie 1951, părintele Şerban a refuzat să mai coboare în mină, în schimbul lucrului la suprafaţă. Pentru acest „favor“, ofiţerul politic i-a cerut să devină turnător. Părintele a refuzat, fiind nevoit să amenajeze cu pietre aleile dintre barăcile lagărului. Pe motiv că ar fi încercat să evadeze, deşi era escortat permanent de un miliţian, un soldat de la pază l-a împuşcat mortal pe părintele Radu Şerban. Ulterior s-a aflat că ordinul fusese dat de ofiţerul politic.