An omagial
Memoria, comunismul și conștiința eclesială

Memoria, comunismul și conștiința eclesială

Dragoș Ursu, 08 Ianuarie 2017

Anul 2017 ne provoacă exercițiul memoriei, al asu­mării unui trecut traumatic și a figurilor iconice care l‑au măr­tu­risit pe Hristos în timpul comunismului. Se împli­nesc deopotrivă o sută de ani de la revoluția bolșe­vică, șapte decenii  de la sfâr­șitul agonizant al Ro­mâniei firești prin abdi­carea for­țată a Regelui și patruzeci de ani de la trecerea la Domnul a Patriarhului Justinian.

Aceasta să faceți întru pomenirea Mea”: sunt cuvintele Mântuitorului, actualizate de Apostolul Pavel în prima epistolă către Corinteni, ce transformă Euharistia într‑un prezent continuu al Bisericii. Astfel, jertfa comunității recapitulează permanent istoria mântuirii, efortul anamnetic având, în primul rând, un sens eshatologic.

În primele veacuri, crești­nismul a supraviețuit prigonirilor tocmai prin cultivarea memoriei celor care se jertfeau pentru Hristos. Arenele romane au fost deopotrivă spații ale martirajului, ale supliciului, dar mai ales chivote ale amintirii, mormintele martirilor devenind „locuri ale memoriei” și altare ale jertfei euharistice. Observăm astfel că memoria martirilor se cultivă euharistic și devine fundamentul identitar al Bisericii.

Cultivarea liturgică a memoriei martirilor era împlinită și livresc. Se făcea astfel cunoscută crești­nilor mărturisirea și pătimirea pentru Hristos a acestora. Actele Martirice sunt expresia fidelă a convertirii în memorie liturgică a dimensiunii documentare a martirajului. Astfel, procesele‑verbale ce transcriu desfășurarea supliciului devin primele sinaxare ale Bisericii. Exercițiul memoriei a menținut vie, de‑a lungul secolelor, identitatea comunității eclesiale, transfigurând Biserica într‑o cultură a memoriei. Deși s‑a dorit a fi o ruptură de trecut, căruia îi nega legitimitatea, modernitatea a fost nevoită să „traducă” secular dimensiunea memorială a Bisericii, tocmai pentru a „lupta” împotriva amneziei ce risca să facă posibilă repetarea ororilor. Astfel, după Holocaust și Gulag, memoria face parte din instrumentarul profilactic al societăților contemporane.

Comunismul și genocidul memorial

Comunismul a reprezentat, în primul rând, apologia crimei ca instrument politic. Alături de genocidul împotriva adversarilor construiți ideologic, regimurile comuniste au practicat și „memoricidul”, ce viza eliminarea principa­lului obstacol în calea construirii „omului nou” – memoria, ca vehicul identitar. Închisorile României comuniste au depăşit caracterul unor simple unităţi de recluziune ale condamnaţilor penal. Deţinuţii politici transferau în celulele penitenciarelor şi memoria vechii societăți românești reprimată de noul regim instalat. Efervescenţa culturală, profunzimea spirituală, solidaritatea ţărănească se regăseau acum în celulele temniţelor comuniste, supuse unui regim de exterminare.

Gulagul românesc a fost un spațiu al paradoxurilor, în care violenţa torturilor şi brutalitatea torţionarilor au generat libertatea spiritului, care a reprezentat fundamentul rezistenţei deţinuţilor în faţa acelei lumi a morţii. Dacă sistemul carceral comunist „a oferit” celor închişi foame, frig, izolare, bătăi; în schimb, aceştia au oferit, deopotrivă torţionarilor şi nouă celor de azi, creaţii ale spiritului care au depăşit gardul de sârmă ghimpată al temniţei.

Memoria ca identitate

Căderea comunismului a fost urmată de un puternic val recuperator al memoriei deopotrivă încarcerate şi carcerale. Literatura de detenţie și mărturiile orale au inundat dezbaterea publică după 1989 ca urmare a demersului de regăsire identitară prin care trecea societatea românească. Cartea‑mărturie devenise dovada incriminatorie cea mai potrivită pentru a acuza un sistem ce a atentat la propria identitate.

Imperativul mărturisirii și datoria morală de a face cunoscute ororile comunismului sunt asumate de fiecare martor‑su­pra­viețuitor al Gulagului. Aurel State sintetizează expresiv testamentul prizonierilor de război și al de­ți­nuților politici: Cel care va supravieţui şi viitorului neştiut şi se va întoarce acasă, să spună oricum, chiar gângav, ceea ce pământul tace! E mesajul lor, oricât de spălăcit şi trunchiat ar fi mijlocit!

Memorialistica de detenţie nu se rezumă la prezentarea experienţei personale, ci particularizează suferinţa produsă de comunism, într‑un efort prin care supravieţuitorul depune mărturia propriei participări în infern. Memorialistul integrează propria suferinţă în drama întregului Gulag, iar în acelaşi timp sintetizează suferinţa întregului Gulag în drama personală.

Martorul nu vorbeşte doar despre experienţa proprie într‑o perioadă istorică, ci transmite supravieţuirea eului/sinelui în faţa agresiunii comunismului. Memorialistul se construieşte pe sine prin ceilalţi, plasându‑se astfel într‑o comuniune a mărturisirii, în dubla sa ipostază, de rezul­tat/reflex şi de portavoce a solidarităţii rezistenţei împotriva comunismului.

Pericolele memoriei

Utilizarea memoriei ca vector de aprop(r)iere a represiunii comuniste, în special, și a comunismului, în general, nu este lipsită de pericole. O capcană greu de evitat este reprezentată de transformarea exclusivă a memoriei într‑un „tribunal al istoriei”, care să judece procesul încă așteptat al comunismului. Într‑adevăr, deși memoria are profunde impli­cații etice, ea nu poate fi rezumată la o simplă depoziție juridică. Riscul tensiunilor și al „vrajbei” memoriale poate întuneca și mai mult asumarea unui trecut traumatic. Pe de altă parte, memoria nu trebuie să se „dilueze”, încercând astfel să evite confruntarea cu trecutul, ci tocmai, prin cultivarea unei memorii eclesiale vii, Biserica și societatea în ansamblu pot să‑și asume deplin un trecut deopotrivă martiric și traumatic.

Un alt pericol este cel al ideologizării, prin care memoria Gulagului devine un câmp al confruntării simbolice între diferitele platforme politice care încearcă să‑și impună viziunea „memorială”, dar mai ales să confiște drama produsă de comunism. Astfel, su­ferința personală a unor supra­viețuitori este chemată să „transfigureze” ideologii, în efortul de a legitima lupta politică din prezent. Pe de altă parte, aplicarea „standardelor” prezentului asupra unui trecut imposibil de simplificat îngreunează înțele­gerea realităților complexe ale României comuniste. Capcana ideologizării poate fi depășită prin conștientizarea virtuților memoriei. Memoria ipostaziază, în primul rând, unicitatea persoanei, a experienței nemijlocite, ferindu‑ne de evaluări paușale și de pericolul generalizării. În cazul comunismului, cei închiși trăiesc suferința detenției și o transfigurează în funcție de capacitățile sufletești personale și nu condiționați de afilierea ideologică sau opțiuni politice.

Un ultim pericol ce se impune subliniat este cel al banalizării memoriei printr‑o inflație de apariții editoriale și evenimente publice lipsite de substanță și profesionalism, care expediază amintirea comunismului la periferia dezbaterii academice și eclesiale. Un profetic semnal de alarmă este tras de Viorel Gheorghiță, martor și memorialist al temnițelor comuniste: Să nu uităm! Repetă obsedant, atâția „preoți” ai memoriei instituționalizate. Să nu uităm! Dar nici să umplem pământul cu semne îndoielnice, timpul cu ceremonii fățarnice, cărțile cu ditirambi și rechizitorii viscerale, întrucât toate acestea alterează și substanța și sensul memoriei, acela de a zidi lăuntric (s.n.), și numai după aceea, de a fi avertisment și pildă.

Prin conștientizarea acestor posibile patologii, demersul memorial capătă noi valențe, oferind o perspectivă integratoare asupra trecutului, care este asumat eclesial și devine parte a istoriei mântuirii.

Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor ortodoxiei în timpul comunismului devine astfel un bun prilej pentru Biserică de a celebra memoria ca vector de înțelegere a trecutului și de reafirmare a propriei conștiințe martirice. 


 

Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!