Patristica
Milenarismul

Milenarismul

Bogdanaurel Teleanu, 07 Decembrie 2012

Adevărul teologic este că trebuie să ne pregătim cât mai serios în vederea marii zguduiri apocaliptice, ignorând raţionarea comodă a "hristoşilor" mincinoşi potrivit căreia sfârşitul lumii va fi precedat de o eră de fericire pământească. Dacă viitorul s-ar derula potrivit acestui fals optimism, conform căruia timpul pare că lucrează în favoarea celor predestinaţi mântuirii, cu care Mântuitorul Hristos va împărăţi pământul o mie de ani, atunci Noul Testament ar trebui să se încheie cu o viziune extraordinară a Paradisului, iar nu cu Apocalipsa.

I. Pregătirea aperceptivă.

"Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi" (Matei 24, 23 şi 24). Din păcate, în societatea contemporană persistă un tip de raţionare comodă susţinută de asemenea "hristoşi" mincinoşi care - speculând "concepţia himerică a spiritelor simple care refuză munca" în aşteptarea unui veac nou, prezis şi aşteptat în fiecare epocă, după cum arată Origen în lucrarea De principii - spune: "Lasă că o să fie bine!", ca şi cum sfârşitul lumii va fi precedat de o eră de fericire pământească. Dacă viitorul s-ar derula potrivit acestui fals optimism, conform căruia timpul pare că lucrează în favoarea celor predestinaţi mântuirii cu care Mântuitorul Hristos va împărăţi pământul o mie de ani, atunci Noul Testament ar trebui să se încheie cu o viziune extraordinară a Paradisului, iar nu cu Apocalipsa.

Pentru a răspunde la această frământare, vom avea în atenţie două aspecte: primul se referă la adevăratul sens al expresiei "Împărăţia lui Dumnezeu", iar al doilea la fenomenul falsului optimism încurajat de utopia milenaristă (milenistă sau hiliastă, cum mai este denumită), dar contestat de eshatologia creştin-ortodoxă.

II. Anunţarea temei.

În acest scop, tema catehezei se va concentra pe explicarea corectă a conceptului "Împărăţia de o mie de ani" întemeiată de Mântuitorul Hristos pe pământ mai înainte de sfârşitul lumii (cf. Apocalipsa cap. 20, ver. 7).

III. Tratarea.

Va fi sau nu sfârşitul lumii precedat de o eră de "o mie de ani" de fericire pământească a celor predestinaţi mântuirii? Oare este posibil ca între Parusia Mântuitorului Hristos şi "sfârşitul" lumii să fie întemeiată pe pământ o împărăţie de o mie de ani în care Dumnezeu să domnească numai împreună cu cei aleşi ai Săi?

A. Temeiuri biblice.Acestor întrebări care ridică problema timpului din perspectivă creştină le răspundem cu o altă întrebare: De ce ar avea nevoie Dumnezeu de o împărăţie de o mie de ani? Clarificând indirect raportul dintre timp şi eternitate ridicat de milenarişti, părintele profesor Dumitru Stăniloae se întreabă ironic: "Dar ce eternitate ar fi aceea din care o Persoană divină nu poate dispune de un timp?". Dumnezeu dispune de tot timpul din lume în calitatea Sa de Creator atemporal al acestei unităţi de măsură folositoare oamenilor pentru mântuire: "Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii" (Psalmul 89, 4). Prin urmare, acesta este sensul corect al expresiei "o mie de ani", iar nu acela că ar fi vorba de "Împărăţia de o mie de ani" pe care o va întemeia Dumnezeu pe pământ cu puţin timp mai înainte de sfârşitul lumii! În Apocalipsă se spune în egală măsură că diavolul este mânios pentru că "timp nu va mai fi" (Apoc. 10, 5) şi că în Cer şi Iad funcţia acestuia încetează (Apoc. 12, 12), ceea ce înseamnă că sfârşitul timpului e de fapt însuşi sfârşitul lumii văzute. Prin urmare, nu va mai fi timp nici pentru o altă "Împărăţie de o mie de ani"!

Este drept că, la nivelul Sfintei Scripturi, există o referire explicită la împărăţia de o mie de ani, la Apocalipsa cap. 20, ver. 1-10, dar, potrivit interpretărilor ei patristice, este vorba de perioada de la Întrupare până la Parusia Domnului, adică toată faza de existenţă pământească a Bisericii luptătoare întemeiate prin Pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime, cunoscută drept Împărăţie a lui Dumnezeu. Din păcate, acest text biblic reprezintă şi paragraful de la a cărui interpretare greşită şi controversată a pornit milenarismul.

B. Temeiuri patristice: Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti în general (cu excepţia episcopului Papias de Ierapole, Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, Sfântului Irineu, apologetului Tertulian, Sfântului Ipolit, a lui Apolinarie de Laodiceea, a lui Lactantiu, a Sfântului Ambrozie etc.) apreciază că acest paragraf din Apocalipsă se referă de fapt la Împărăţia lui Dumnezeu ca moment al întemeierii Bisericii Sale pe pământ. În momentul în care Mântuitorul nostru Hristos făgăduieşte revărsarea harului Duhului Sfânt, El propovăduieşte Împărăţia lui Dumnezeu, sugerând astfel că Pogorârea Sfântului Duh nu încetează odată cu ziua Cincizecimii, ci se prelungeşte necontenit prin lucrarea Bisericii: "Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul" (In. 16, 12-13). În acest context, temerea Sfântului Ioan Gură de Aur mai mult de pierderea slavei din Împărăţia lui Dumnezeu decât de muncile iadului ne deschide ochii asupra importanţei păstrării unităţii şi continuităţii bisericeşti, care este ameninţată permanent tocmai de răstălmăciri greşite ale învăţăturii de credinţă, aşa cum este cazul milenarismului. În ciuda oricărei forme de elitism, Fiul lui Dumnezeu Se roagă: "Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci să-i păzeşti pe ei de cel viclean" (In. 17, 14-15), chiar dacă este conştient că inserarea fiilor lui Dumnezeu în viaţa lumească şi în cugetarea pământească îi face vulnerabili în faţa vicleniei, zdruncinându-le unitatea duhovnicească şi învăţăturile sănătoase ale credinţei.

Or, în ciuda a ceea ce reprezintă în esenţă milenarismul, adică o sectă a celor aleşi să trăiască 1.000 de ani fericiţi înainte de marea zguduire apocaliptică, Împărăţia lui Dumnezeu este în virtutea succesiunii apostolice însăşi Biserica (Εκκλησια), care nu este nicidecum un sistem elitist, ci - aşa cum o defineşte Sfântul Ciprian, Episcop al Cartaginei (210-258) - o adunare sau comuniune euharistică a credincioşilor cu episcopul. Ţinând cont de procesul de sfinţire umană care se desfăşoară în Biserică, Sfântul Chiril al Alexandriei consideră că Mântuitorul Hristos - atunci când se roagă pentru "ca toţi să fie una!" (In. 17, 20) - cere "legătura iubirii, unităţii şi a păcii în cuget, legătură care adună în unitate duhovnicească pe cei ce cred, ca să imite trăsăturile unirii prin fire existente între Tatăl şi Fiul, prin consimţirea în toate şi prin conlucrarea în unitatea sufletelor nedespărţite".

C. Câteva precizări cu privire la obiecţiile protestanţilor.În raport cu Dumnezeu, omul nu are decât două alternative: ori comunică, ori se excomunică, pentru că în Împărăţia Sa se vorbeşte o singură limbă, cea a unităţii şi continuităţii în Duhul Sfânt. De aceea, putem spune că toate ereziile, de la un capăt la altul, ignorând lucrarea harului Duhului Sfânt, n-au fost altceva decât voci străine de duhul unităţii şi continuităţii bisericeşti, care au intenţionat fără succes să slăbească din interior Împărăţia lui Dumnezeu. Grupările milenariste de tip sectar au considerat convenabil ca eşecurile înregistrate de-a lungul timpului de umanitate să fie plasate în cârca Bisericii Mântuitorului nostru Hristos. Cum să se bucure de slava Împărăţiei lui Dumnezeu ereticul Cerint, care, dezvoltând învăţătura greşită a ebioniţilor despre milenarism, vorbeşte de o împărăţie de o mie de ani unde susţinătorii lui se vor bucura din plin de desfrâu şi de lux? Cum să păzească învăţăturile sănătoase Montanus, care se socotea pe sine Paracletul (Mângâietorul) anunţat de Mântuitorul Hristos (Ioan cap. 15, 26)? Cum să nu ameninţe unitatea Bisericii grupările milenariste contemporane de tip sectar, aceşti noi montanişti şi cerintieni ai zilelor noastre: Biserica Sfinţilor Ultimelor Zile (Mormonii), Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, Organizaţia Martorii lui Iehova etc.?

IV. Recapitularea:

Societatea contemporană se confruntă cu fenomenul falsului optimism încurajat de utopia milenaristă a celor care refuză munca în aşteptarea unui veac nou prezis şi aşteptat în fiecare epocă, dar care este vehement contestat de eshatologia creştin-ortodoxă. Ce fel de virtute bisericească poate fi calcularea momentului instaurării unei asemenea împărăţii fericite de 1.000 de ani a celor aleşi, în timp ce lumea merge spre distrugere şi totul se va lichida? Paragraful din Apocalipsă nu se referă la falsul optimism încurajat de utopia milenaristă, ci la Împărăţia lui Dumnezeu ca moment al întemeierii Bisericii Sale pe pământ, după Înălţarea Mântuitorului Hristos la Cer.

- Care este interpretarea corectă a expresiei "Împărăţia de o mie de ani?"

- Care au fost primii milenarişti cu care s-a intersectat Biserica primară?

- Care sunt grupările milenariste contemporane?

V. Asocierea.

Pe de o parte, propovăduind ideea a mai mult de o singură înviere, milenarismul pare a fi un concept similar celui legat de reîncarnare. Pe de altă parte, propovăduind conceptul învierii doar a morţilor care vor împărăţi cu Mântuitorul nostru Hristos 1.000 de ani, fenomenul falsului optimism încurajat de utopia milenaristă poate fi asociat cu învăţătura despre apocatastază (mântuirea tuturor fiinţelor la sfârşitul veacurilor), învăţătură care a fost condamnată de către Sinodul V ecumenic de la Constantinopol, în anul 553, tocmai pentru faptul că nega, în principal, procesul de sfinţire umană. Viaţa în Împărăţia lui Dumnezeu, Biserica, este un test de rezistenţă în comuniunea sfinţilor lui Dumnezeu, motiv pentru care trebuie să fim tari în credinţă: să nu cedăm locul în Împărăţia lui Dumnezeu pe care îl putem ocupa încă din viaţa aceasta, participând la slujbele bisericeşti, ştiut fiind că "din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea" (Mt. 11, 12).

VI. Generalizarea.

Din cauza atacurilor grupărilor milenariste de tip sectar la adresa Bisericii, asistăm astăzi inclusiv la un proces de destrămare sufletească a oamenilor. Drept dovadă stau sectele sinucigaşe. Ultimul incident grav cu conotaţii milenariste s-a petrecut în Brazilia, în cursul lunii octombrie a acestui an, când poliţia a reuşit să împiedice o sinucidere în masă, cu doar 10 minute înainte de a avea loc. Peste 100 de membri ai unui cult religios se pregăteau să-şi ia viaţa, pentru că urma să vină sfârşitul lumii. Acest lucru denotă faptul că optimismul eshatologic este la fel de periculos ca şi pesimismul eshatologic! De ce persistă încă asemenea mentalităţi primitive, care fac din moarte un obstacol inexpugnabil, în timp ce prin cultura Învierii oamenii sunt încurajaţi să îşi smulgă de pe chip masca apăsătoare şi înşelătoare a morţii? Obsesia morţii - căreia i se opune nădejdea creştină a Învierii - nu este altceva decât semnul eşecului unei credinţe izvorâte din disperare, aşa cum este propovăduită de grupările milenariste contemporane de tip sectar.

VII. Aplicarea.

Pentru a tempera aspiraţiile orgolioase ale mişcărilor mesianice şi profetice de sorginte sectantă care pretind că pot anticipa prin diverse calcule sfârşitul lumii, trebuie să subliniem faptul că, în evoluţia istorică a omenirii, Dumnezeu a rânduit nişte "praguri" pe care cei slabi în credinţă le-au confundat de cele mai multe ori cu sfârşitul lumii sau cu instaurarea împărăţiei de 1.000 de ani a Mântuitorului Hristos, ignorând adevărata lor menire, şi anume aceea de a ne pregăti tocmai în vederea zguduirii apocaliptice. Încrederea în promisiunea unui viitor himeric mai bun, calculat şi prezis de profeţi mincinoşi care cred că - exceptând secta creată de ei - lumea merge spre distrugere şi că totul se va lichida, în scopul de a racola cât mai mulţi adepţi, demonstrează de fapt că în lume nu s-a petrecut încă o întoarcere hotărâtă către Dumnezeu. În viziunea apocaliptică tradiţională creştin-ortodoxă, explicaţia teologică plauzibilă pentru crizele pe care le traversează umanitatea este tocmai aceea că societatea contemporană în ansamblul ei trece printr-un fenomen de purificare prin care fiecare om poate dobândi sfinţenia în împrejurările concrete ale vieţii sale, cu conştiinţa că este deja parte a Împărăţiei lui Dumnezeu. Or, adevărul teologic este că, în loc să ne facem speranţe deşarte, va trebui să ne preocupăm şi mai mult de certificatul cu care ne vom prezenta la Judecata de Apoi, pregătindu-ne cât mai serios în vederea marii zguduiri apocaliptice.

Surse bibliografice:

Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, EIBMBOR, Bucureşti, 1997.

Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale Europene faţă de prozelitismul advent. Impactul în societatea contemporană, Editura Universităţii din Bucureşti, 2008.

Diac. P.I. David, Călăuza creştină. Sectologie, Editura Episcopia Argeşului, Curtea de Argeş, 1994.

Origen, De principii, în PSB, vol. 8, EIBMBOR, Bucureşti, 1982.

Clement Alexandrinul, Scrieri, partea I, în PSB, vol. 4.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!