Repere şi idei
Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!

Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!

Arhim. Mihail Daniliuc, 28 Februarie 2017

Chiar de la începutul mult-așteptatei perioade de pocăință și stăruitoare rugăciune, Sfântul și Marele Post, Biserica ne pune înainte un model complet de luptă în vederea fortificării și a biruinței noastre în lupta cu păcatul. Este vorba de Canonul Sfântului Andei Criteanul, rânduit a se citi în cadrul slujbei Pavecerniței Mari în primele patru zile din prima săptămână a Postului Mare, reluat apoi în întregime în cadrul Utreniei din joia săptămânii a cincea din cuprinsul aceluiași post. 

Acest imn liturgic, impresionant nu doar prin întinderea sa (este cea mai mare cântare din toată tradiția Bisericii răsăritene), ci mai ales prin conținut – fiind o meditație biblică, dar și o stăruitoare rugăciune de pocăință – îl are autor pe Sfântul Andrei Criteanul, trăitor în veacurile VII-VIII. Numele Criteanul indică rangul său de Episcop al cetății Gortyna din insula Creta. De pe această înaltă treaptă sacerdotală a slujit Biserica lui Hristos cu toată ființa sa, până ce Domnul l-a chemat către cereștile locașuri.

Nu se poate preciza când și unde autorul nostru și-a scris capodopera. Cercetătorii au emis două ipoteze diferite. Cea mai plauzibilă presupune că Sfântul Andrei a redactat acest Canon la o vârstă înaintată, sub povara anilor și conștient de iminența sfârșitului său, pentru care motiv Canonul a și fost considerat un adevărat „cântec de lebădă”.

Canonul cel Mare nu constituie singura operă liturgică a imnografului Andrei Criteanul. Bunăoară, tot el a compus „triodicele” de la Pavecernița din Duminica Floriilor, pe cele de la Utrenia din zilele de luni, marți, miercuri și joi din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, canoanele din Sâmbăta lui Lazăr, pe cele de la Utrenia Duminicii mironosițelor, imnurile de la Utrenia sărbătorii Nașterii Maicii Domnului, a Sfântului Ioan Botezătorul, precum și la Zămislirea Sfintei Ana. Tot Sfântului Andrei i se atribuie unele cântări din slujbele de la Nașterea Domnului, Întâmpinarea Domnului, Înălțarea Sfintei Cruci.

Canonul Sfântului Andrei nu e „mare” atât prin întindere, cât îndeosebi prin conținut, prin sublimul ideilor, prin profunzimea trăirilor sufletului omenesc care, privind la starea de decadență, de însingurare și de îndepărtare față de Dumnezeu, cere cu stăruință Cerescului Tată milă și iertare. Imnul liturgic radiografiază lucrarea păcatului în viața omului, arătând că prin păcat se pierde frumusețea curăției din Rai, se pustiește sufletul, se transformă demnitatea omului în ocară. Omul robit de păcat cade, scade și decade, ajungând înstrăinat în relația cu Dumnezeu. Pildele scripturistice oferite cu generozitate de Canon ne pun în față trei categorii de oameni: drepții, care au urmat calea luminoasă către Cer, păcătoșii care, robiți de patimi, au gustat din amarul înstrăinării și al izolării de lumina Preasfintei Treimi, dar prin pocăință au cunoscut întoarcerea, ajungând la mântuire, și păcătoșii care, după cădere, nu au luptat pentru îndreptare, pierzându-se. Canonul strigă cu multă stăruință să urmăm celor dintâi, iar de am căzut în păcat să urmăm pilda celor din a doua categorie, fugind de destinul dramatic al celor din ultima ceată.

Printr-o putere creatoare extraordinară, autorul face o trecere binefăcătoare de la starea proprie de analiză și pocăință la una generalizată, așa încât păcatul nu este prezentat a fi al unui singur om, ci al întregii firii omenești căzute, începând cu Adam şi Eva. Lecturând Canonul cel Mare ne întâlnim, așadar, nu doar cu pocăința Sfântului Andrei, ci cu a noastră proprie. Strigătul „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”, rostit după fiecare stihiră a imnului, nu îi aparține numai Sfântului Andrei, ci şi fiecăruia dintre noi.

Nu putem să nu evidențiem iscusința muzicală a autorului, care i-a rânduit Canonului linia melodică a glasului al VI-lea, un glas mai trist, o cântare mai „dulce”, arătând prin aceasta că durerea rănii pricinuite de păcat este „oblojită” de dulcea tânguire, imprimându-i astfel canonului un accentuat caracter penitențial.

Canonul pătrunde în cele mai adânci carcere ale patimilor, pentru a slobozi de acolo sufletul rănit de păcat. Pe lângă faptul că se dau dimensiuni cosmice actului pocăinței - „Ia aminte, cerule, și voi grăi; pământule, primește în urechi glasul celui ce se pocăiește lui Dumnezeu” -, drama consumată în sufletul chinuit de păcat este conștiincios și cu mult rafinament psihologic prezentată. Principalele etape ale acesteia ar fi următoarele: sufletul începe să simtă nimicnicia stării provocată de cădere ca pe o povară de nesuferit; iubirea dumnezeiască, prin glasul propriei conștiințe, cheamă sufletul abia trezit din păcat la ridicare și depășire a deplorabilei stări; sufletul conștien­tizează pericolul în care s-a lăsat târât de păcat; procesul pro­priu-zis al pocăinței; încununarea „luptei celei bune” cu darurile bunătății și milostivirii celei nemărginite ale lui Dumnezeu.

Cunoscând toate acestea, bine ar fi ca în acest post să ne obișnuim cu citirea cât mai ­deasă din Canonul Sfântului Andrei Criteanul, pentru a trăi experiența unei pocăințe sincere, urmată de o grabnică întoarcere la o viață bineplăcută lui Dumnezeu.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!