Repere şi idei
Neamul și țara lui Eminescu

Neamul și țara lui Eminescu

Arhim. Mihail Daniliuc, 14 Ianuarie 2018

Opera lui Mihai Eminescu nu a fost abordată exclusiv de către critica literară. Numeroşi sociologi, filosofi ori economiști au găsit în scrierile eminesciene un valoros izvor de cercetare, devoalând specialiștilor gândirea vastă și profundă a genialului nostru poet. La rândul ei, istoria a descoperit în textele lui Eminescu o abundență de informații, ipoteze de lucru, analize istorico-politice privitoare la evenimentele majore din timpul vieții sale, încât poetul poate fi considerat, pe bună dreptate, și un istoric remarcabil. Această stare de lucruri l-a determinat pe Nicolae Iorga să afirme: „Eminescu stăpânea cu desăvârșire cunoștința trecutului românesc și era perfect inițiat în istoria universală; nimeni din generația lui nu a mai avut în acest grad instinctul adevăratului înțeles al istoriei”.

Din multitudinea referin­țelor lui Eminescu asupra societăţii româneşti, cu multiplele ei probleme, m-aș opri la no­țiu­nea de neam și țară, deoarece ne aflăm la debutul manifestărilor din anul centenar 2018, dedicat de Biserica noastră sărbătoririi Marii Uniri de la 1918, dar și comemorării făuritorilor acesteia. Călăuze ne vor fi nu doar poeziile, ci îndeosebi opera publicistică eminesciană, care ne oferă ­imaginea bine creionată a unui mare patriot.

Eminescu își iubea nețăr­murit poporul și țara. Or, tocmai temeinicele sale cunoștințe despre trecutul tumultuos al neamului unde a răsărit l-au determinat să cultive un simță­mânt aparte, nu doar ca pe o chestiune de bonton, ci ca pe o sinceră și desăvârșită empatie cu frații săi de o credință și un sânge, care au luptat fie pe câmpurile de luptă, fie prin cuvânt scris sau rostit ori prin acțiuni temerare și jertfelnice pentru idealul sfânt al unității tuturor românilor într-o singură patrie. Așa cugeta poetul: „Patriotismul nu este doar iubirea țărânei, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară”.

Noțiunile de neam și țară au fost la Eminescu precepte emblematice, încărcate cu aura sfințeniei. Vă propun să par­curgeți, măcar în parte, noianul de gânduri așternute de Eminescu în ziarul „Timpul” între anii 1877-1833. Veți constata că el se identifică cu poporul român până la sacrificiul de sine. Eminescu și-a expus opiniile privitoare la istoria națională, la obârșia românilor, la problema dureroasă a dezbinării lor, la nevoia vitală de a-și lua soarta în propriile mâini, câști­gându-și independența, în câteva sute de articole. Numai chestiunea legată de indepen­dența de stat a României, cu toate implicațiile istorice, politice, social-economice și administrative, a tratat-o în peste 150 de cronici sau ample și avizate studii.

Având în vedere toate aceste aspecte, mi se pare imposibil să pot rezuma în câteva fraze concepția lui Eminescu despre neam și țară, căci asemenea opinii, sintetizate în ceea ce numim generic patriotism, străbat ca un fir roșu aproape întreaga creație eminesciană; de la primele versuri din poezia Din străinătate (1866), Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Epigonii (1870), apoi cele din Scrisoarea III (1881) sau din cunoscuta Doina (1883), până la însu­flețitoarele sale cronici, adevărate trâmbițe ce cheamă poporul la cinstirea istoriei și a valorilor spirituale și culturale ale nației române, Eminescu se dovedește un patriot adevărat: el nu s-a rezumat doar la a vorbi frumos despre neam și țară, ci și-a manifestat dragostea în mod concret, pilduitor. „Măsura patriotismului nostru va fi dată de faptele pe care vom avea ocaziunea de-a le împlini în viitor, iar nu de profesarea nimic costisitoare a unor idei pe care individul şi le alege după plac”, afirma el.

Se știe că patriotismul lui Eminescu nu a rămas doar la nivel declarativ. S-a implicat cu toată ființa, asumându-și riscuri mari, dar nu a abdicat niciodată de la datoria sfântă de a-și apăra frații de un neam de pe pământurile românești înstrăinate. Bunăoară, prin 1875, poetul făcea o călătorie la Cernăuți, prilejuită de înființarea universității germane în capitala înstrăinatei Bucovine. În bagaje și-a îndesat un pachet întreg de exemplare din lucrarea Răpirea Bucovinei, nesemnată, dar întocmită cu multe documente și dovezi grăitoare de către Mihail Kogălniceanu. La Cernăuți l-a găzduit bunul său amic, V.T. Stefanelli, acesta rămânând uimit de curajul poetului de a trece granița cu maldărul de broșuri militante pentru unirea Bucovinei cu țara-mamă. A doua zi, cărțuliile s-au distribuit românilor în tot orașul. Ba mai mult, cu o îndrăzneală aproape de incon­știență, Eminescu a trimis prin poștă respectiva fasciculă chiar oficialilor urbei. Autoritățile habsburgice au reacționat prompt: la două zile după „isprava” tinerilor, au interzis prin lege misiva patriotică. În seara următoare, Eminescu, împreună cu Stefanelli și alți buni amici, lua masa la un restaurant unde foarte mulți austrieci, purtând fracuri, serbau centenarul anexării Bucovinei de către Imperiul Habsburgic. Românii, îmbrăcați obișnuit, au nemulțumit pe jubilanți, așa încât unul dintre ei, avocatul Komariner, apropiindu-se de masa lor, i-a apostrofat, repro­șându-le că nu cinstesc cum se cuvine ziua. Iritat de infatuarea vorbitorului, poetul s-a prefăcut a-l confunda cu unul dintre ospătarii localului, poruncindu-i pe un ton ironic: „Chelner! Mai vrem câte o bere!”. Austriacul s-a depărtat rușinat de la masa românească, iar Eminescu și comesenii tăifăsuiau veseli că au scăpat de discursul anost al nepoftitului (Teodor V. Stefanelli, Amintiri despre Eminescu, București, 1914).

Nobilele simțăminte la care facem referire au născut în Eminescu atitudini și gesturi surprinzătoare, creionându-ne modelul unui român adevărat, pentru care dragostea de țară și ­neam au reprezentat repere fundamentale ale zbuciumatei sale existențe.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!