Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Nu-i totul pierdut

Nu-i totul pierdut

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Grigore Ilisei - 07 Martie 2017

Am călătorit în urmă cu câţiva ani, într-un sfârşit de martie, la Sibiu. A fost o expediţie fulger, cu un scop precis, acela de a fotografia lucrările lui Victor Mihăilescu Craiu din colecţia surorii cumnatei pictorului de la Iaşi, Nonica Feiurdean, stabilită în cetatea transilvană, şi de a intra în posesia unor preţioase fotografii de familie şi a mai afla câte ceva neştiut despre viaţa artistului. 


Am plecat din Iaşi în zorii zilei şi ne-am întors aproape de miezul nopţii. Am prins răsăritul şi asfinţitul acelei zile. Fabuloase amândouă. La ivirea soarelui, în anul acela, parcă tot cerul se încingea cu un cerc de foc. Sub lumina lui, aerul se filtra şi refracta, creând efecte cromatice mirifice.

Pământul, cu întinsurile lui plate sau vălurite, se acoperea la ceasul deşteptării cu diafane mătăsuri gri. Domneau o măreţie şi o splendoare fără seamăn a unei naturi ce nu-şi striga şi clama frumuseţea, ci o dăruia ca o ofrandă, rugându-ne pe noi, profanatorii ei, să-i respectăm împărăteasca alcătuire. Nici apusul zilei, pe care l-am prins dincolo de munţi, în Transilvania, în cotul Carpaţilor, n-a fost în acea zi, semănând picătură cu multe din sfinţiturile majestuoase ce le-am privit în acel an, mai puţin fantast. Soarele se lăsa în ghizdurile înălţimilor căpăţânoase, ruginii, ale munţilor din curbură şi râuri de topaze şi safire unduiau sub capul lui sângerând.

Acea duminică era una de tihnă. Se sărbătorea Paştele catolic şi prin satele ungureşti sau prin cele ale românilor catolici din Moldova. Oamenii se îndreptau spre biserici cu panerele de pască, cozonac şi ouă roşii să le sfinţească pentru ospăţul pascal din acea zi. În ungurime, flăcăii călări, cu prapuri, se duceau în alai către severele lor bazilici, glăsuindu-ne despre un fir şi un fior al eternităţii, de neclintit nici chiar de lucrarea nefastă a omului împotriva celor ale firii, ce-a smintit până şi rosturile naturii, scoţând-o din matca sa. În ciuda acestor zvârcoliri răufăcătoare ale omului, orgolios de multe ori din cale-afară să-şi arate puterile sale creatoare, există, spun toate aceste întâmplări vechi de când lumea şi pământul, lucruri de neîntors de la menirea lor. Acestea îşi văd netulburat de cale şi sunt pavăză a perpetuităţii valorilor din tezaurul primordial al umanităţii. Ceea ce mi-a fost dat să le văd şi să trăiesc în călătoria mea în buiestru până la Sibiu într-o zi de duminică mi-au dat cu putere acest simţământ. M-a întărit într-o astfel de credinţă mai ales vederea cetăţilor de ivoriu ale Bucegilor şi Făgăraşilor, pe lângă care am trecut în acea zi la dus şi întors. Făgăraşul, muntele cel sfânt al României şi Carpaţilor, mi-a insuflat cu osebire o astfel de stare. Înveşmântate în scânteietoarea hlamidă albă a zăpezilor, înălţimile acestuia păreau că se uniseră cu cerul. Masivele pachiderme de cuarţ aveau o graţie de întruchipări dumnezeieşti de basm. În jos, la poalele regatului de alburi, pădurile desfrunzite, sau de conifere, apăreau ca fără viaţă, devitalizate. Acolo, sus, în înălţimile glaciaţiunii parcă eterne, totul ardea voltaic, în focuri siderale.

Nu doar impresia de forţă te copleşea, nu numai puritatea ce luase corp te uimea, cât veşnicia ce respira prin fiecare por al materiei. Arătările polare, în sculp­turalitatea lor măiastră, veneau ca de la începuturile lumii şi te făceau instantaneu să crezi că-s sortite nesfârşirii. Spectacolul ­înălţimilor albe, de la care nu-ţi puteai desprinde privirile, subjugător de-a dreptul, era realmente magnific. O magnificienţă ce nu-şi trăgea firul doar din urieşenia şi încăpăţânarea acestor munţi de a rămâne albi imaculaţi, când totul în jurul lor era cenuşiu, cât din vestirea ce pornea dinspre ei, că au mai rămas lucruri de neatins, că omenirea îşi poate încă salva esenţa şi curăţia habitatului ei originar.

Călătoream ca într-un vis frumos. Era, din fericire, şi adevărat. Dar a pogorât iar noaptea. A urmat un alt răsărit de poveste. Munţii cei albi rămăseseră departe, la locul lor. Ştiam că sunt acolo şi asta îmi dădea curajul să cred că nu-i totul pierdut pe lumea asta.