Evanghelia de Duminică
Nu îndemânarea, ci ascultarea față de Domnul naște apostoli

Nu îndemânarea, ci ascultarea față de Domnul naște apostoli

Pr. Lect. Dr. Ion Reșceanu, 23 Septembrie 2018

Duminica a 18-a după Rusalii (Pescuirea minunată) Luca 5, 1-11

În vremea aceea Iisus şedea lângă lacul Ghenizaret şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Atunci El, urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat şi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon: Îndepărteaz-o la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi, făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. De aceea, au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie să vină să-i ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se scufunde. Iar Simon-Petru, văzând aceasta, a căzut în genunchi, înaintea lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! Căci spaimă îi cuprinsese, pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuirea atâtor peşti. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.

Pescuirea minunată a avut loc la începutul activității pămân­tești a Mântuitorului, atunci când ucenicii Săi nu știau încă cu Cine s-au întâlnit. În urma acestei minuni Simon Petru și fratele său Andrei, după cum observăm din celelalte Sfinte Evanghelii, precum și Ioan și Iacov, fiii lui Zevedeu, au lăsat toate ale lor și I-au urmat Domnului.

Din pericopa evanghelică de astăzi observăm că Mântuitorul Iisus Hristos Se afla pe malul lacului Ghenizaret, cel mai probabil în Capernaum, unde învăța mulțimile, care, din pricina spa­țiului foarte îngust și din dorința de a-L asculta cu tot dinadinsul, ajunseseră să-L îmbulzească.

Discursul într-un amfiteatru cu o catedră specială

Cu siguranță, Mântuitorul Se afla în acest loc, probabil un mic golf pescăresc unde pescarii își acostau bărcile, și pentru faptul că, după tiparele obișnuite ale unei cetăți evreiești ale epocii, cu străzi înguste și case îngrămădite una lângă alta, acest golf constituia probabil cel mai deschis loc al cetății, care funcționa ca un fel de „poartă a cetății”, adică locul unde locuitorii acesteia se puteau aduna, puteau face schimburi comerciale sau judecată. În acest loc deschis ajunge Iisus să învețe, deși după obiceiul rabinilor acest lucru ar fi trebuit să se facă înăuntru, în sinagogă sau în case. Iisus însă, ca și în alte dăți, este nevoit „din pricina mulțimilor”, care doreau să-L asculte, să aibă această atitudine care devine o expresie a dragostei Sale mântuitoare față de toți cei care-L ascultă și vin către Dânsul. Mai mult decât atât, văzând cele două corăbii trase la țărm, a lui Simon Petru și Andrei, respectiv a lui Ioan și Iacov, Iisus cere să Se urce în corabia lui Simon Petru, pe care-l roagă apoi să o depărteze puțin de uscat, pentru ca astfel să poată vorbi ca într-un amfiteatru natural pentru mulțimile de oameni adunate pe tărm.

„Și șezând în corabie”, după cum era și obiceiul rabinilor de a învăța șezând jos, întocmai și Iisus învăța mulțimile. Tot astfel Îl vedem pe Mântuitorul învățând mulțimile și atunci când rostește Predica de pe munte. „El Se comportă și este recunoscut de cei ce-L urmează ca «învățător»... În ce privește titlul dat lui Iisus, dacă ceilalți evan­gheliști folosesc termenul didascalos sau mai ales Sfântul Ioan ebraicul rabbi, Sfântul Luca folosește, aici și în alte locuri (8, 24, 45; 9, 33, 49; 17, 13), termenul epistates, care exprimă și ideea unei relații mai apropiate, deși plină de respect față de cel căruia I se adresează și care posedă o autoritate deosebită.” Referitor la modul de adresare a lui Simon Petru față de Mântuitorul, Sfântul Luca face apoi trecerea de la termenul epistates (stăpân) la kirios (domn) pentru a surprinde foarte clar schimbarea profundă care intervine în sufletul lui Simon Petru în planul recu­noașterii și raportării la Iisus.

Minunea deschide ochii ucenicilor spre a-L cunoaște pe Mântuitor

Revenind la textul evanghelic, Mântuitorul, după ce a încetat să vorbească mulțimilor, semn că niciodată nu Își prelungea cuvântul său dincolo de capacitatea ascultătorilor Săi de a-și însuși cu mintea și mai ales cu sufletul cele propovăduite, îi cere lui Simon Petru să iasă în larg pentru a arunca mrejele să pescuiască. Cererea lui Iisus este surprinzătoare pentru Simon Petru, care se trudise toată noaptea alături de tovarășii săi de lucru și nu prinseseră nimic. Însă, deşi nu poate să-și ascundă îndoiala, Simon Petru ascultă cuvântul Domnului și iese în larg, unde aruncă mrejele, prinzând în ele mulțime mare de pești, încât este nevoit să-i cheme în ajutor și pe Ioan și pe Iacov cu cealaltă barcă pentru a trage mrejele din apă. Minunea este evidențiată nu numai de faptul că au prins pește într-o zi și la un moment al ei când practic era imposibil acest lucru, ci și de faptul că au prins atât de mult pește, încât li se rupeau mrejele și cu acestea au umplut amândouă corăbiile, care erau gata să se afunde.

În fața minunii incontestabile, Simon Petru reacționează instantaneu, recunoscând că se află în fața unui fapt dumnezeiesc și că persoana din fața sa nu este doar un simplu învă­țător, ci un Domn plin de har, de putere dumnezeiască.

Acest moment spiritual profund devine copleșitor pentru Simon Petru, care a căzut la picioarele lui Iisus plin de smerenie spunând: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”, textul evanghelic accentuând ideea că mărturisirea lui este făcută pe fondul temerii care i-a cuprins atât pe el, cât și pe ceilalți: „Căci spaima îl cuprinsese pe el și pe toți, cei ce erau cu el, pentru pescuitul peștilor pe care îi prinseseră”. Simon Petru măr­turisește astfel că Iisus nu este doar un simplu învățător, ci El este „Domnul”, adică Dumnezeu adevărat. „De îndată ce a scos plasele de pescuit pline cu o mulțime mare de pești, Petru a realizat că se află în fața Stăpânului mării și a întregii firi cuvântătoare și necuvântătoare”.

O vânătoare ciudată

Ca și în cazul profeților Vechiului Testament (Isaia, Ieremia, Iona ș.a.), chemați la slujire de către Dumnezeu, la fel și Simon Petru se arată a fi nevrednic în fața chemării la apostolat a Domnului nostru Iisus Hristos. Paradoxal, el Îi cere lui Iisus să iasă de la el, dar în același timp îi cuprinde picioarele sale într-un gest ce reflectă atât supunere și recu­noaștere a autorității Sale, cât și dorință de a rămâne alături de Dânsul sub ascultarea și purtarea Sa de grijă. Petru nu poate să-și nege căutările sale spirituale care îl aduseseră atât de aproape de Iisus, de Mesia Cel mult așteptat. Atunci când Îl descoperă, el realizează starea sa de păcă­toșenie, nevrednicia sa pe care cu multă pocăință și-o măr­turisește înaintea Domnului, fapt ce îi deschide calea spre apostolat.

Același sentiment de teamă sfântă în fața puterii dumnezeiești i-a cuprins și pe tovarășii de pescuit ai lui Petru, Ioan și Iacov, fiii lui Zevedeu, care, asemenea acestuia, se lasă și ei prinși în mrejele chemării pe care le-o face Domnul la apostolat.

Altfel spus, vedem că nu știința de carte, înțelepciunea lumii sau acea împlinire habotnică a preceptelor Legii vechi pe care o observăm la farisei îi vor face pe Petru și pe apropiații săi cei dintâi ucenici ai Domnului, ci mai cu seamă ascultarea, smerenia și curăția inimii lor. Dumnezeu cu astfel de oameni rezonează și nu este întâmplătoare revelarea Domnului înaintea lui Petru și a celor apropiați ai săi. Pentru ascultarea de care dau dovadă, Mântuitorul îi alungă teama lui Petru chemându-l ca, alături de prietenii lui, să-și încredințeze viața lucrării de mântuire a lumii: „Și a zis lui Simon Petru: Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni. Și trăgând corăbiile la țărm au lăsat totul și au mers după El” (Luca 5, 10-11).

Sfântul Luca, atunci când vorbește de chemarea Mântuitorului adresată primilor Săi ucenici de a-i face pescari de oameni, vrea să spună că aceștia sunt mai mult decât niște simpli pescari care prind oameni cu ajutorul cuvântului. Potrivit textului original „vei prinde oameni, să-i faci vii” (anthro­pous esei zogron), el vrea să spună că pescarii trebuie să prindă oameni de vii pentru a fi salvați pentru Împărăția cerurilor. Adică îi vor câștiga pe oameni pentru viața veșnică, prinzându-i în mreaja cuvântului și tră­gându-i, aducându-i în corabia lui Hristos, Biserica. Pescarul de oameni este pentru Sfântul Luca „cel care prinde oameni și-i păstrează vii”. „Așadar nu este vorba de o vânătoare menită să elimine o pradă sau un dușman, ci de o vânătoare menită să salveze viața vânatului... Așa cum au prins două bărci pline cu pești pe mare, tot așa vor prinde oameni pe uscat și-i vor face vii din punct de vedere spiritual”.

Sensul expresiei folosite de Sfântul Luca pentru a-i desemna pe pescarii de oameni este bineînțeles același ca și la ceilalți doi evangheliști, Matei și Marcu. Ceea ce trebuie reținut este faptul că înşiși apostolii vor pătrunde sensul adânc și integral al acestei expresii abia după Cincizecime, moment la care ei își vor asuma, în mod deplin, „misiunea de a propovădui Evanghelia și de a încreștina pe toți cei ce vor crede și se vor prinde în mreaja cuvântului lor, chiar dintre cei care fuseseră prinși în cursa diavolului (1 Tim. 3,7; 2 Tim. 2, 26) cum spune Apostolul neamurilor”.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!