Nu vorbi pe nimeni de rău

Mereu la Părinții pus­tiei este evi­dențiată vitejia lor ascetică, curajul lor în lupta cu sinele. Exigen­țele sunt tot timpul înalte, dar nu sunt niciodată absurde. Iar consec­vența este o virtute esen­țială. În prima generație de călugări din deșertul egiptean a trăit și avva Hierax, care și-a petrecut ultima parte a vieții pe muntele Nitriei. A viețuit aproape 100 de ani (în preajma anului 410 a trecut la cele veșnice). Sunt foarte puține apoftegmele care ni s-au păstrat de la el, dar cele pe care le avem sunt concentrate de înțelepciune și echilibru. Când bătrânul a fost întrebat de un frate ce să facă pentru a se mântui, sfatul ascetului a fost unul aparent de o mare simplitate. I-a zis: „Stai în chilia ta, dacă ți-e foame, mănâncă, dacă ți-e sete, bea, și nu vorbi pe nimeni de rău. Așa te vei mântui”.

Gânduri similare se găsesc și la alți nevoitori din deșert. Avva Arsenie știe că răbdarea este folositoare și de aceea îi spune unui frate ispitit: „Mergi, mănâncă, bea și nu lucra, numai de chilie să nu te-ndepărtezi!”. La fel sfătuiesc și avva Heraclios sau Pafnutie. În cazul avvei Hierax avem o particularitate. Răbdarea se cere în­soțită de toleranța și înțele­gerea față de ceilalți. Trăim într-un univers relațional. Mintea și inima ne sunt populate de toți cei pe care i-am întâlnit. Fiecare om cu care intrăm în contact lasă o urmă asupra noastră. Dialogurile pe care le purtăm nu încetează când ne despărțim de partenerul de discuție. Cu cât petreci mai mult timp în singurătate, cu atât mai populată devine lumea lăuntrică. În solitudinea chiliei, centrul de greutate se mută în interior. Acolo se petrece întregul război. Acolo în lumea gândurilor, a angoaselor și a neliniștilor, e foarte dificil să rămâi în pace. Să nu ai nici un gând rău împotriva cuiva. Să rămâi tot timpul în pace cu tine însuți, dar și cu cei care îți locuiesc lumea lăuntrică. Să ai răbdare, să suporți asalturile gândurilor și ale feluritelor rău­tăți și să rămâi cu credința și nădejdea nealterate.

Dificultatea unei asemenea sarcini nu este punctuală. Con­­sec­vența este piatra de încercare. Poți să reziști o zi sau două, dar ce faci după aceea? Și aici tot părinții au soluție. De câte ori ai căzut, ridică-te și mergi înainte. Căderile țin de firescul par­cursului. Asceții nu vorbesc de­spre ele dintr-un motiv destul de simplu. Sunt accidente cărora nu trebuie să le fie acordată prea mare im­por­­tanță. Nu e nevoie să te fixezi pe ele. Se întâmplă, dar continui pe drumul tău. Așa cum o caravană înaintează indiferent de obs­tacole, de dificultăți, de câinii care latră pe margine, la fel procedează și ascetul care se concentrează pe țelul său: întâlnirea cu Hristos și dobândirea Duhului Sfânt.

Nu vorbi pe nimeni de rău înseamnă să îți stăpânești limba, dar mai ales să îți controlezi gândurile. Să nu lași pornirile răutăcioase, vindicative să te do­boare. Iar disciplina aceasta este mai importantă decât orice bravură ascetică, nopți nedormite în priveghere ori posturi ex­treme.