Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă An omagial O lecție despre frumosul care se face dar

O lecție despre frumosul care se face dar

Galerie foto (1) Galerie foto (1) An omagial
Un articol de: Dumitru Manolache - 21 Iulie 2015

Când încerci să vorbești despre frumusețea tainică a sătucului de maici de la Suzana, cuvintele se dovedesc neputincioase, sărace, lipsite de vlagă. De aceea e bine să calci locul. Să-i vezi căsuțele, florile, pridvoarele. Și caut-o pe maica stareță Teofana Popescu și ascult-o. Tot ce va rosti cuvioșia sa te va așeza în pacea unei rugăciuni și-ți va descoperi chipul tău cel adevărat, care va pricepe frumosul ca pe un dar, ce te va opri să trișezi atunci când îl oferi celui de lângă tine. Căci în aproapele Îl vei descoperi pe Hristos.

Deși aflată în buza șoselei care leagă Brașovul de Capitală prin Vălenii de Munte, Mănăstirea Suzana, din Arhiepiscopia Bucureștilor, este un așezământ izolat. Uneori, neguri și cețuri o fac nevăzută.

A fi la dispoziția celor care caută

Noi am cunoscut frumosul la Suzana ascultând-o pe maica stareță Teofana și ne-a fost mai ușor. Am înțeles de la cuvioșia sa ce înseamnă, până la urmă, la vremuri de încercări nebănuite, o mănăstire. Și mai ales ce misiune îndeplinește ea în acest ceas al prezentului nostru atât de grăbit, sec și lipsit de speranță.

„Misiunea noastră aici este aceea de a ne pune la dispoziția celor care caută liniște spirituală și duhovnicească, în primul rând. Lumea este tot mai agitată. Timpul pare a se comprima. Suntem foarte grăbiți. Omul se află într-o continuă și rătăcitoare goană. Când calci însă în mănăstirea noastră, intri într-un alt spațiu, precum cel liturgic, în care timpul este rugăciune. Ascultare. Muncă. Lectură. Dorință de a te înduhovnici. De a te sfinți. Îmbogățindu-te astfel, poți dărui și altora. Dacă nu reușești să câștigi o bucurie duhovnicească sau o învățătură teologică, cu practică în viața și duhul autentic al Bisericii, nu vei putea niciodată să te faci pildă vie. Noi considerăm că acesta este cel mai important aspect al misiunii noastre: de a ne pune la dispoziția celor care vin și caută. Fie cuvânt de învățătură, fie alinare, fie pace, fie liniște, fie mângâiere, fie educație”, ne mărturisește maica stareță.

Cei mai mulți dintre cei care trec pragul mănăstiri sunt copii. Unii vin cu părinții, alții cu profesorii lor. „Anul acesta, am reușit ca împreună cu școala din Măneciu și cu celelalte din împrejurimi să desfășurăm cercuri de religie în mănăstire. Cu alți copii, am plantat brazi și salcâmi pe lângă zidul așezământului, cu alții ne întâlnim în scurte tabere de vară. Tuturor încercăm să le exemplificăm, pe viu, importanța Sfintei Liturghii, care ține lumea. Rugăciunea și Euharistia instituită de Mântuitorul țin lumea. Sfânta Liturghie este extrem de folositoare celor care participă la ea, celor care se împărtășesc. Și învățăm lucrul acesta nu numai prin cateheze și slujbe, ci și prin muzeul nostru, care este de fapt o colecție de artă ce cuprinde obiecte liturgice, în special, folosite la săvârșirea cultului. Mai ales că muzeul a fost inaugurat în 2008, Anul Sfintei Scripturi și al Sfintei Liturghii. Chiar tema lui este

#Altarul și Sfânta Liturghie în viața noastră$. Dorim ca prin ceea ce facem să conturăm repere morale. Să constituim baze fundamentale pentru viață. Dacă nu-L avem pe Dumnezeu și nu nădăjduim în El, pierdem totul. Dorim ca omul să revină la Suzana. Pentru că aceia care s-au îmbogățit astfel aici întotdeauna vor rămâne cu un dor și o sete duhovnicească. Și vor reveni. Iar revenirea lor este o întâlnire cu Dumnezeu, în aproapele. Pe care îl ajută, căruia i se pun la dispoziție, cu timp sau fără timp, și căruia îi acordă toată atenția. Pentru că aceia care revin la noi urmează cuvintele Mântuitorului, Care spune: #Pe cel ce va veni la Mine nu-l voi scoate afară$”, ne mărturisește maica stareță.

Mănăstirii Suzana, această misiune i-a fost hărăzită de Dumnezeu. Ea apare ca rezultat al păstrării de credință a ardelenilor care au ctitorit-o pe la 1740 și pe care i-a ajutat, cum ne spune maica stareță Teofana, „să-și mențină credința de-a lungul prigoanei habsburgice și austro-ungare. Pentru că ei veneau an de an cu telegile peste munte pentru a se adăpa duhovnicește, a se spovedi și a se împărtăși aici la Suzana, reușind astfel să rămână orto­docși. Căci, așa cum spunea părintele Teofil Pă­ră­ian, «Hristos, celui care crede în El, Se face lui toate». Așa și noi, purtătorii de Hristos, dacă ne îmbogățim cu cele arătate mai înainte, devenim mici dumnezei după har. Și atunci avem în desagă ce să dăruim!”

Semnul unei rucodelii

Atelierul de covoare al mănăstirii urmărește și el același lucru: păstrarea și transmiterea tradițiilor românești. La Suzana, torsul și țesutul covoarelor au fost de-a lungul timpului îndeletnicirile de bază ale maicilor. Ardelencele au adus aici meșteșugul producerii unui fir de lână mai subțire decât cel de ață. Din el și-au făcut maicile vălurile (camilafcele). Trei metri dintr-un astfel de văl nu cântăresc 300 de grame! Un timp, această tradiție nu a mai fost, din păcate, prioritară în mănăstire. A rămas însă atelierul de covoare manuale. „Acum vedem că este o rucodelie (lucrare a mâinilor monahului) care te ajută să te așezi la rugăciune. Care nu tulbură. Care dă liniște. Mâinile merg, ochii privesc și mintea lucrează rugăciunea. La pictură, la calculator, nu poți să le îmbii. Torsul și țesutul sunt activități care la un moment dat vin de la sine, curg de la sine. Maica Spiridona, spre exemplu, de 83 de ani, care are o afecțiune la ochi și nu mai vede literele Psaltirii, lucrează la covor pe pipăite. Lucrul acesta te așază. E dătător de pace”, spune maica stareță.

Am întrebat atunci dacă astăzi, într-un asemenea cadru, își mai află rost uriașul metanier de canon pe care îl văzuserăm în muzeu. Dacă nu cumva și el, cândva, îndeplinise rolul de a limpezi, de a aduna la un loc sufletul, care uneori se mai lasă împrăștiat.

„Mlădițele dacă o apucă într-o parte trebuie îndreptate. Și nu le poți îndrepta decât prin rugăciune și educație. Astăzi este foarte greu să faci educație. Să reușești să imortalizezi în timp impactul pe care îl are asupra ființei tale perseverența în a face bine, așa cum zice o rugăciune de la slujba tunderii în monahism: «Lucrurile bune cu osteneală se fac!» De multe ori, din dorința de a ne strecura mai ușor prin viață, încercăm să trișăm. Or, mare lucru este pentru aceia care se ostenesc și reușesc să fie corecți și să facă binele fără să trișeze. Da, prezența acelui metanier de canon este ceva ce ar putea spune și astăzi: «Ai grijă!» Pentru că într-o mănăstire trebuie să fie disciplină și ascultare. Căci ascultarea este dată din dragostea fiecăruia față de Dumnezeu. Și din dragostea fiecărei persoane care vine la călugărie și se predă pe sine, într-o voință totală, spre supunere mai-marelui căruia îi este încredințat, încercând să fie un om nou. Orice frate sau soră venită la călugărie trebuie să înceapă viața de mănăstire cu rugăciunea. Dacă nu iubești Biserica, dacă nu iubești rugăciunea, nu vei aduna har peste har. Și atunci nu vei reuși niciodată să dăruiești celor de lângă tine har și bucurie. «Pentru călugăr, ascultarea este liturghie, iar munca, a doua rugăciune», spunea maica Singlitichia Marin, proinstareța mănăstirii noastre, care a stărețit 40 de ani”, mărturisește convingător maica Teofana.

Așa am reușit noi, ascultând-o pe maica stareță, să descoperim frumosul care ne poate transforma din trișori ai vieții în mici dumnezei, după har, carismatici și generoși, gata oricând să dăruim din cele agonisite de noi aproapelui.

Am părăsit mănăstirea cu ima­ginea unor picături de sânge scurse din degetele maicilor pe ațele unui covor, în timpul rucodeliei, când mâinile merg, ochii privesc și mintea lucrează rugăciunea. În rest, când alergăm dinspre Brașov spre București, sau invers, prin Vălenii de Munte, vom fi mai atenți, să nu trecem nepăsători pe lângă Mănăstirea Suzana, locul unde orice cuvânt aflat de la maica stareță te poate transforma în dar.