Cultură
Octavian Vuia între Heidegger şi Hristos

Octavian Vuia între Heidegger şi Hristos

Dan Stanca, 20 Iunie 2011

Pentru românul mediu, numele de Vuia este asociat imediat cu cel al renumitului pilot şi inginer, pionier al aviaticii româneşti, Traian Vuia. Acelaşi român nu ştie însă că am avut şi un Octavian Vuia, filosof, publicist, un om al exilului şi al nostalgiei faţă de ţara natală.

Octavian Vuia face parte dintr-o generaţie care i-a mai numărat pe Nicolae Steinhardt şi Alexandru Dragomir, ca să nu spunem că alţii din aceeaşi generaţie încă mai sunt în viaţă, Neagu Djuvara şi Mihai Şora. Era mai în vârstă decât Cioran doar cu trei ani. A aparţinut, se poate spune, acelui val din cultura noastră, situat între marea generaţie a anilor â30 şi generaţia următoare greu încercată de anii războiului. A murit

exact în 1989 şi nu a mai apucat providenţiala schimbare. Tot în 1989 s-au prăpădit Steinhardt deja pomenit, dar şi I.D. Sîrbu sau Arsenie Boca. Pentru unii ferm înscrişi pe un drum spiritual, 1989 nu putea să însemne foarte mult. Pentru I.D. Sîrbu însă, care ca orice scriitor trăia din iluzii, ar fi contat enorm. Dar să ne întoarcem la Vuia. Cei care au ascultat consecvent radio "Europa liberă" în anii â70 şi â80 ştiu că semna sub pseudonimul Lucian Loga emisiunea "Lumea creştină", difuzată duminica dimineaţa. De asemenea, a fost directorul adjunct al celebrului post de radio în perioada 1976-1980, când director plin era chiar Noel Bernard. Mai mare cu zece ani decât Nicolae Stroescu Stânişoară, ultimul director al "Europei libere" din garda veche, şi care pentru o vreme a preluat "Lumea creştină", Octavian Vuia intră, cum ar veni spus, în acelaşi tipar uman cărturăresc. Avea o remarcabilă distincţie în tot ceea ce făcea şi gândea şi de bună seamă nu avea cum să agreeze presa superficială, "din vârful peniţei", ca să nu ne mai referim la cea grosolan tabloidizată. Lucrul la "Europa liberă" nu a însemnat pentru el simpla exercitare a unei activităţi remunerate, ci expresia unei autentice chemări. Garda veche de altminteri a postului de radio tocmai prin aşa ceva s-a caracterizat. Ştiau bine ce înseamnă pericolul comunist, aveau o cultură solidă şi o suită de convingeri morale şi spirituale de la care nu abdicau. Schimbarea gărzii nu s-a ridicat nici pe departe la înălţimea înaintaşilor, dar aceasta e cu totul altă problemă, care nu are nici în clin, nici în mânecă cu destinul lui Octavian Vuia.

Drumul corect

Am spus despre el că este cumva situat între Heidegger şi Hristos, cu alte cuvinte între ultimul gânditor veritabil al Fiinţei pe care l-a dat metafizica occidentală şi numele Mântuitorului. O asemenea poziţie defineşte cel mai exact caracterul său intelectual care nu avea de-a face nici cu erudiţia seacă, nici cu un mental speculativ, ci oglindea o reală angajare teologică şi filosofică din care umanul iese îmbunătăţit. De asemenea, cei care cunosc ce a scris şi ce a gândit îl mai aşază în linia existenţialismului creştin izvorât din Pascal, tot ce poate fi aşadar mai autentic în relaţia om-divinitate şi în acelaşi tot ce poate fi mai opus mediocrităţii sartriene. Octavian Vuia a avut fler metafizic şi nu s-a lăsat înşelat de fantasme mincinoase. De aici aplecarea sa spre Heidegger şi spre aripa profundă a gândirii franceze, ferită de ideologizări stupide. El nu a gândit moartea ca simplă cutremurare, indiferent cât de veritabil este acest simţământ, ci ca pas spre înviere şi de aici spre viitoare mântuire. Conceptul său de homo existens, necunoscut în istoria tipurilor antropologice, homo faber, homo ludens, homo viator, dar şi homo religiosus, dovedeşte ataşamentul faţă de o sensibilitate de factură existenţialistă, dar cu amendamentele decisive punctate mai sus. Îi plăceau lucrurile temeinice şi în consecinţă era conştient de marea derivă în care intrase lumea în secolul al XX-lea. Universităţile germane pe care le frecventau păreau nişte refugii mănăstireşti în faţa tăvălugului ucigător. După război a cunoscut şi cealaltă faţă a dezastrului. Angajarea sa pe frontul publicisticii are temei într-o asemenea percepere a lumii. Altfel ar fi rămas toată viaţa profesor, îndrăgostit de metafizica pascaliană şi heideggeriană. Dar şi maestrul lui ajunsese incriminat de o lume nedreaptă. În Occident stângismul era în ofensivă şi-i privea pe gânditori de ţinută nici mai mult, nici mai puţin decât fascişti. Octavian Vuia simţea pericolul, şi la urma urmei prin tot ce a spus la faimosul post de radio voia să arate că între anticomunism şi fascism nu există nici o legătură. Comunismul şi fascismul sunt cele două feţe ale aceleiaşi medalii, iar lumea liberă cu bibliotecile, bisericile, muzeele şi instituţiile, cu totul altceva. Este opoziţia dintre barbarie şi civilizaţie şi de aceea e important de ce parte te aşezi. În mod firesc, Octavian Vuia a ales partea corectă. Nu avea cum greşi, dar nu-şi putea reprima tristeţea în faţa abuzurilor şi confuziilor cărora le cădeau victimă persoane din generaţia sa.

Cel care s-a ocupat de recuperarea scrierilor sale a fost criticul şi istoricul literar Nicolae Florescu, atent la nume importante ale exilului, slujind principiul potrivit căruia exilul nu este ceva rupt de patrie, ci dimpotrivă, o a doua patrie uneori mult mai semnificativă decât prima. Octavian Vuia este garanţia unei asemenea viziuni.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!